Moravuri şi năravuri Eseuri de istorie a mentalităţilor

Editura Polirom a publicat recent în condiții grafice deosebite volumul „Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților”, un tratat sui generis de imagologie al reputatului cercetător și scriitor Andrei Oișteanu. El a publicat până acum un număr impresionant de volume, în limba română sau în alte limbi. Mircea Cărtărescu subliniază o trăsătură a autorului, care stă la baza întregii lui opere: curiozitatea. „O curiozitate nestăpânită, una care îmbrățișează toate aspectele vieții”. Cele 16 capitole ale volumului sunt tot atâtea studii generate de propensiunea lui Oișteanu pentru insolit, pentru evoluția mentalului colectiv al românilor, pentru disputele teologice dintre religii de-a lungul timpului, pentru istoria comunităților evreiești din România și Europa. Totul trecut prin sensibilitatea literatului și prin sistemul de gândire al unui intelectual de înaltă clasă.

Amplă și delicioasă, – așa aș descrie cea mai recentă carte a lui Andrei Oişteanu, Moravuri şi năravuri. Eseuri de istorie a mentalităţilor (Polirom, 2021). Volumul cuprinde şaisprezece „eseuri de istorie a mentalităţilor”, cum sună subtitlul. Orizontul tematic pe care îl survolează și explorează autorul în Moravuri și năravuri este de o bogăție impresionantă. De la pânzeturi şi haine, la politică și delicatesuri, de la „trupul artificial” şi protezele, la „insula, marea și fluviul în imaginarul colectiv”, de la disputele teologice publice medievale la evreii din România în context european, de la găgăuzi la rohmani-brahmani, de la atitudinea (prin jalbe) faţă de autorităţi la relaţia cu misterele oglinzii, de la duelurile și onoarea masculină la români până la delictul de bibliocid – și, odată cu această „listare”, nu am epuizat nici pe departe contabilitatea tematică a proiectului.

Bine v-am regăsit prieteni. Azi noapte am chefuit. Dar n-am chefuit cu bere şi cu ţigări, ci cu o carte. Am multe-multe lucruri să vă arăt. O carte excepţională: Andrei Oişteanu, Moravuri şi năravuri. Eseuri de istorie a mentalităţilor (Ed. Polirom, 2021). Este o carte pe care musai-musai-musai trebuie să o aveţi. Este vorba de împăcarea valahilor cu Orientul. Şi când spun „valahi” şi când spun „Orient” n-aş vrea să luaţi nimic peiorativ. [...] Această carte îţi dă plăcerea de a cunoaşte. Faptul că poţi să-ţi revitalizezi curiozităţi culturale, citind această carte, mi se pare extraordinar. Simţi că ai vrea să ai patru mâini şi două creiere şi patru ochi ca să poţi citi mai multe cărţi ca aceasta, care abordează subiecte pe care manualele noastre le trec sub tăcere. Este o carte pe care nu o s-o lăsaţi din mână.

Ori de câte ori Andrei Oișteanu scoate câte o carte nouă, mă reped la raft cu nerăbdarea rezervată de regulă continuărilor dintr-o serie polițistă, convins că va dezlega câte un mister etnologic sau antropologic la fiecare pagină. Stilul este degajat, clar, liber de jargon, iar frazele își arată cu sportivitate efortul de documentare, indiferent că Oișteanu scrie despre manele sau despre disputele teologice medievale dintre creștini, evrei și musulmani. Am exultat la primele eseuri din vol. “Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților”, capitole consacrate hainelor, obiceiurilor culinare și trupului artificial la români, pentru observațiile avizate și intuițiile astute ale lui Andrei Oișteanu. [...] În eseul de istorie a religiilor intitulat „Insula, marea și fluviul în imaginarul colectiv”, scris ca un omagiu adus metodei lui Mircea Eliade, Oișteanu investighează absența simbolisticii acvatice din mitologia românească. Am moștenit o simbolistică uraniană și una htoniană, însă nici măcar la geto-daci nu pare să fie atestată vreo divinitate a apelor. Lipsa interesului pentru navigație – paradoxală, dacă ne gândim că locuitorii acestui spațiu au avut la dispoziție Dunărea și Marea Neagră – m-a dus cu gândul la observațiile lui Odiseu, ajuns pe tărâmul ciclopilor, observații în care descifrăm atitudinea grecilor față de culturile închise. Frații lui Polifem trăiesc izolați, anarhici, fără sistem politic, scot oile la păscut din peșteri, nu știu să obțină vin din struguri, și – oroare! – nu-i interesează construcția corăbiilor, pentru că nu vor să cunoască alte lumi, alte obiceiuri. [...] Multă vreme am considerat că, după Ioan Petru Culianu, nu a mai apărut niciun savant român capabil să aducă o schimbare de perspectivă în tabieturile noastre culturale. Andrei Oișteanu îmi dovedește că m-am pripit. Dacă tot a rămas cu noi, alegând o carieră în țară, sper că vom fi capabili să-i apreciem inteligența, erudiția și munca pasionată.

Dacă nu face caz de el, nu înseamnă că Andrei Oișteanu nu are un profil metodologic. Distinct de acela propriu vorbind intelectual, îndeobște cunoscut din întinsa listă bibliografică și din notițele de prezentare, acesta s-ar defini, cred, întâi și-ntâi, printr-o competență user-friendly. Oricât de diverse i-ar fi preocupările (și putem ușor constata că sunt), Oișteanu le acoperă prompt printr-o cazuistică bogată și relevantă, în ale cărei dedesubturi memoria și instinctul de selecție se îmbină potrivit. Erudiția apodictică, oricum, nu intră în formula lui: chiar atunci când defrișează teritorii vaste, ca în recentele studii despre narcotice sau despre sexualitate, autorul păstrează oneste relații cu cititorul său, pe care nu-l agresează cu referințe și nu-l strivește sub stive de trimiteri. Un prim capitol din vol. “Moravuri şi năravuri” tratează, cu un titlu inspirat, „Schimbarea la haine a României”: altfel spus, felul în care transformarea vestimentației (din oriental-fanariotă în occidentală) a condus, în secolul al XIX-lea, la anumite modificări ale practicilor sociale. Din letargici și dedați la temenele, românii s-au văzut obligați să adopte, măcar biomecanic, postúri mai verticale, deci mai demne și mai egalitare. Remarcabile și pilduitoare, poate chiar definitive, sunt contextualizările despre rohmani/brahmani și despre disputele teologice din Europa Evului de Mijloc.