Scriitori la poliţie

Lui Robert Serban i-a venit o idee subversiv-teribila. Sa faca o antologie de povestiri despre intimplarile cu militieni si politisti ale scriitorilor romani. Citiva dintre autorii antologati sint membri ai redactiei Catavencilor sau fosti membri ai adevaratei Academii Catavencu. In afara de ei semneaza in aceasta carte povestiri memorabile autori mai mult sau mai putin cunoscuti pe piata literara. Unii cu umor, altii cu marturii care ar trebui luate in seama de Politia Romana, dar si de SRI si de Parchete, in eventualitatea ca ar vrea sa faca curatenie in rindurile lor. Din antologia asta ceva e clar, ca Politia de azi nu mai actioneaza ca Militia de pina in 1989, dar ca fostii militieni n-au uitat de puterea pe care o aveau inainte de a deveni politisti. Insa, din ceea ce am observat din partea civililor scriitori, nici ei nu par sa se fi schimbat prea tare fata de perioada in care aveau de-a face cu militienii, chiar daca azi au un curaj cind discuta cu un politist pe care nu-l aveau decit putini dintre noi cind erau interpelati de un militian.

Cind zici politie nu te gindesti neaparat la sectie, la vreo cladire cu geamuri si usi, ci la oamenii in uniforme. Apoi, e un titlu direct, percutant, ca un baston peste sale, nu are nevoie de note de subsol, de deductii, de metaliteraturizare. Iti vine si sa zimbesti, dar si sa zici: saracii de ei, taman acolo... Nu spatiul conteaza, ci cum il locuiesti, ar zice un arhitect arestat pentru malpraxis. [...]

Cu ani in urma, sofer fiind, simteam politia. Pur si simplu, la volan, simteam ca trebuie sa o las mai moale ca poate-i radar, poate-i filtru, poate, poate... Si, hups, dupa curba, radarul. Dupa zebra, politaiul vigilent. E greu de crezut, dar parca aveam un detector in cap. Mi-am pierdut din pacate abilitatea asta, sint la mina partenerilor de trafic si a facutului cu farurile, cum se zice. Dar sa ma intorc la carte. Cind mi-a picat fisa ca vreau sa construiesc volumul asta si ca tema e generoasa, in secunda doi am si pus pe hirtie o lista cu scriitorii pasibili sa mearga in carte. Vreo doi au zis ca n-au avut nici o intilnire memorabila cu politia (ce oameni, iti dai seama!), iar vreo trei erau prinsi cu alte treburi literare. Dar restul de 34 au raspuns prezent!

Dar cum e oare sa fii scriitor la politie? «Am auzit, de-a lungul timpului, multe povesti nascute din intersectia scriitorilor cu oamenii legii, spuse de primii. Majoritatea cu haz. Toate cu tilc. De ce n-ar sta o parte dintre ele intr-o carte ? De ce sa nu aflam noi cum relationeaza cele doua categorii sociale cind au contact una cu alta ?», ne informeaza Robert Serban, autorul poeziilor reunite in Putin sub linie, pe care il regasim in dubla calitate, de narator si coordonator al volumului Scriitori la politie. (...) Nu va voi povesti niciuna dintre „declaratiile” lor, trebuie sa fie citite „nemestecate” de altcineva, doar asa va pot garanta un banchet copios! Asa cum nicicind nu s-ar fi putut imagina cind vine vorba de... politie. Nu pot insa sa nu va dau macar citeva indicii: de la povesti cu scoala de soferi, Nefertiti si zile de examen, la trofeul cu Gopo si stari pe Facebook, de la baiatul bun, „ghinionist de serviciu al soselelor”, la drumul spre Rai via Sibiu. Nu lipsesc nici intilnirile „pascale” cu politia, nici politicoasele invitatii la sectie, nici je-m’en-fichisme-urile à la Caraion, nici locotenentii de militie din Constanta. Completeaza lista Timisoara „dementa si nesigura” de la sfirsitul anilor ’90, niste politai, niste hipioti si doua verisoare, o tabara de literatura organizata la Babadag. Se fac, fireste, declaratii peste declaratii, mai ales la Costinesti, se iveste oricind ocazia de a intilni politisti „buni, si rai, si prosti, si absurzi, si neterminati”, se impart injuraturi „in exercitiul functiunii”.

Interesant este ca niciunul dintre autori nu este vindicativ, nici nu isi regleaza conturile cu vreun militian/politist, nici nu incearca sa puna intr-o lumina proasta pe cineva in mod gratuit, nici nu se scuza pentru ca a mers cu viteza sau pentru ca a facut ceva in afara legii, ci pur si simplu cu totii povestesc mai mult sau mai putin detasat ceea ce li s-a intimplat sau auzit. Fie ca este vorba de petreceri studentesti la camin sau pe plaja, intrerupte de mascati sau militieni care se plictisesc, fie ca este vorba despre lucruri mult mai grave, autorii nu cauta neaparat sa ofere o morala. Concluziile le trag cititorii, iar, in unele cazuri, povestitul are rolul de a face dreptate sau, chiar de a aduce un semn de respect unui politist sau institutiei in sine, asa cum e cazul halucinantei povestiri a lui Radu Vancu. Din acest volum Politia nu iese sifonata atit de rau pe cit m-as fi asteptat la inceput, ci din contra, fiindca cei mai multi politisti sint oameni capabili si seriosi, iese chiar bine. Uscaturile sint peste tot si merita sa fie scoase in fata in orice situatie.

Foarte putine dintre intilniri sint „de gradul III”, unele n-au propriu-zis nici un grad (cum sint cele in care se pierd acte/lucruri care trebuie declarate), dar e adevarat ce spune Robert Serban in prefata, si anume ca majoritatea istorioarelor au haz (mai putin textul Ioanei Nicolaie, de-a dreptul intunecat) si mai toate ascund un tilc, chiar daca nu sint spectaculoase si n-au propriu-zis suspans (precum, spre exemplu, povestirea biografica „Antrax” a lui Mircea Cartarescu din volumul Frumoasele straine). Multe dintre texte spun intimplari cu militia comunista care fie facea abuzuri, fie avea acoperite prin lege multe dintre actiuni, astazi considerate aberante: povestirea lui Radu Paraschivescu, „Ne pupam, sa traiti!”, este una dintre cele mai bune si mai comice din carte; adolescentii fata cu militienii fiind si subiectul povestirii lui Sorin Ghergut „22 august, Babadag”, militieni aparind si la Ioan T. Morar („Cu tov. Johnny la Militia din Costinesti”; de altfel, citeva intimplari, cum este si cea a Ruxandrei Cesereanu, fiind plasate pe litoral in sezonul estival), la Marcel Tolcea (cu un text fotbalistic foarte interesant) sau la Pavel Susara, al carui text, „Intilnirea de la Girbovi sau despre ultimul proces stalinist”, este si cel mai literar din volum, relatind „infierarea” unui roman de catre oamenii muncii pe la jumatatea anilor ’80 (vezi si fragmentul de mai jos).