Ulysses, 732. Romanul romanului

O reusita care o rupe cu traditia superficialitatii pline de ea in aceeasi masura in care, la vremea lui, romanul lui Joyce despartea apele. Sa recitesti Ulysses, pe care s-au asternut, inca dinainte de-a fi terminat si tiparit (pe sest, cum s-ar spune), straturi-straturi de prejudecati, interpretari, nelamuriri, snobisme si controverse si sa reusesti sa cazi la pace pentru tine, ca profesionist al literaturii, cu un monstru de cifruri si de haos care nu seamana (si n-o sa semene) cu nimic tot e foarte mare lucru. Sa te mai apuci sa si rescrii, practic, viata lumii inghesuita in preaplinul unei zile oarecare a unui om obisnuit e o dovada de temeinicie si de curaj care, in sine, merita toata admiratia. Sint preliminarii necesare care, nu ma vor lasa, pesemne, sa fac o analiza cum se cade a cartii in sine. Aproape 1000 de pagini, format mare, cu vreo zece file de bibliografie, cu o coperta, sub protectia cu portretul lui Joyce facut de Devis Grebu, ca a editiei princeps: albastra cu litere albe. Sint citeva, meschine, amanunte tehnice despre o scriere care savureaza, dincolo de orice limite, detaliile. Picanterii biografice, curiozitati editoriale, intersectii intimplatoare, sau nu, cu lumea celebritatilor care nu citesc, si totusi o fac, coincidente temporale, spatiale, simbolice, incredibile sau triviale, toate aceste cioburi pe cit de gratuite, pe atit de edificatoare isi au locul in pinza de paianjen batuta-n pietre scumpe pe care Mircea Mihaies o arunca, sa prinda sensul si sa deschida sensurile, peste Ulysses.

Cind am citit prima data romanul eram, pasamite, „semiotician”. Ca atare, m-a interesat, „scriitura”, „textul” si altele de acest fel («adica a unor semne (care) arunca in aer posibilitatile de a identifica sensul», ar spune Mihaies). El a meditat staruitor tocmai asupra sensului, a ansamblului, a fiecarui capitol, a foarte multor fraze si nu putinelor cuvinte. A deslusit ce vor sa spuna, la ce fac aluzie, cum se refera – parodic, prin rasturnare, prin aducere pe pamint ori si mai jos – la Odiseea lui Homer. Iar talentul i-a permis sa evite ca analiza, atit de amanuntita, sa devina fastidioasa. Poate prea subtil la inceputurile lui, maturitatea i-a adus lui Mihaies clarificarea scrierii, atractiva si – oricit de complicat ar fi sensul – de inteles. Rezultatul intregii intreprinderi, exceptional.

La capatul acestui fascinant capitol de istorie literara, de roman al romanului, construit perfect, plin de tensiune, cu suspansuri si desfasurari epice, cu personaje memorabile, am aflat cum a reusit Ulise-le lui Joyce, asemeni unui pol magnetic, sa absoarba atita viata, atita devotament prietenesc, atita solidaritate umana. Numele si faptele celor care l-au sustinut in toate chipurile ca sa isi duca la bun sfirsit romanul si ca sa il vada tiparit sint impresionante. De la marii Ezra Pound sau Valery Larbaud, la binefacatoarele doamne Harriet Shaw Weaver, Sylvia Beach sau Adrienne Monnier. Am descoperit astfel, cu incredere si speranta, ca niciodata parca literatura nu si-a vadit mai mult, pe toate caile posibile, enorma forta vitala, puterea de a iradia ca un astru. Iar aceasta incredere si speranta mi-au dat aripi uriase in zilele cind am strabatut cele 18 insule ale arhipelagului Ulysses. Este cel mai intins segment al cartii, de peste 500 de pagini. Un regal. Analiza si interpretare, desigur, ca la cartea teoretica, si totusi mult mai mult. Pe urmele fiecarui paragraf aproape, fara tautologii, cu o stiinta a descoaserii si reteserii pe care o cunosteam din alte carti ale sale (cele despre jurnale, despre rescriere, despre doliu sau despre Faulkner), Mircea Mihaies s-a desfasurat aici in voie. Iar ceea ce a rezultat, e un Ulise recitit de el cu devotament si migala, cu ingeniozitate si aplomb, cu gratie si forta deopotriva.

Autorul roman si-a construit ca un arhitect exegeza, facind-o completa, dar si gratioasa. Cele peste o mie de pagini (format mare) ale sale cuprind impresionant de multe informatii, dar integrate toate intr-o poveste care curge firesc. Nu are structura unei enciclopedii care trebuie doar consultata, ci a unui captivant roman critic care merita citit de la prima la ultima pagina. Aflam, din aceasta exegeza totul despre romanul Ulysses si inca ceva in plus. Intelegem cum s-a format autorul, cum a evoluat sub presiunea circumstantelor, cum a fost primita opera lui de contemporani (razboiul juridic cu autoritatile americane pe tema pretinsului caracter pornografic al romanului fiind, printre altele, o adevarata comedie neagra). Facem cunostinta cu Leopold Bloom si cu celelalte personaje, recapitulam epica static-arborescenta a celebrei naratiuni, descifram tesatura de parafrazari si parodieri ale unor autori celebri sau, dimpotriva, prea putin cunoscuti noua, intrevedem sensul ascuns ori doar posibil al unor momente epice.

Carte ce intimideaza prin alura ei masiva si prin marea de cuvinte pe care se sprijina, cartea lui Mircea Mihaies devine un atlas al modernitatii insesi. Asemeni lui Horia-Roman Patapievici in a sa introducere la Ezra Pound, Mircea Mihaies este interesat de materia care palpita sub text, de magma din care se hraneste acest demers al lui Joyce. Intre Homer si secolul XX, Joyce este o punte dificil de traversat. Acolo unde altii au privilegiat glossele ermetizante, Mircea Mihaies este atent la geneza, la context, evidentiind aceasta stranie particularitate de oglindire si de deformare a artei moderne. Joyce este personajul acestui roman al romanului, alunecind din oras in oras, dialogind cu Irlanda si cu Europa, absorbind in arhitextul sau o linie culturala pe care o retopeste pina la desfigurare. Este acesta un Joyce enigmatic care isi dezvaluie taina, un Joyce constient de geniul sau, dar obsedat de tacerea care pare sa ii inconjoare pentru o vreme opera.