Cum să fii dictator. Cultul personalității în secolul XX

Descriere

Traducere de Doru Căstăian

De‑a lungul întregului secol XX, sute de milioane de oameni au fost nevoiţi să-şi ovaţioneze dictatorii, ajunşi de multe ori la conducere prin strategii axate în mare măsură pe manipulări şi epurări sîngeroase. Dar, pentru a se menţine la putere, aceştia s-au bazat de obicei pe teroare şi cultul personalităţii, un fenomen aberant ce-şi are locul în însăşi inima tiraniei. Cum să fii dictator face o analiză detaliată a cultului personalităţii şi propagandei din jurul unora dintre cei mai mari dictatori ai secolului trecut, de la Hitler şi Stalin la Mao Zedong şi Kim Ir Sen sau Ceauşescu şi Haile Mariam Mengistu. Pe baza unei ample cercetări arhivistice şi a unui studiu aprofundat, Frank Dikötter schiţează un uimitor portret al dictaturii, evidenţiind modul în care aceşti oameni de stat au reuşit să-şi construiască şi să-şi menţină regimurile, creînd impresia că se bucură de sprijinul maselor.

„Cu rigoare academică, Dikötter arată că aceste personaje megalomane continuă să fascineze într-o epocă instabilă din punct de vedere politic.” (Kirkus Reviews)

„Într‑un depozit administrat de primăria din Addis Abeba, Lenin stă întins pe spate, între buruieni şi canistre goale de ulei. Puţini mai vin să‑l viziteze. Iar cei care o fac sînt avertizaţi de muncitori să nu îl trezească. E mare şi greu, iar coborîrea lui de pe piedestal a fost dificilă. A fost nevoie de maşini de mare tonaj, pentru că frînghiile n‑au reuşit nici măcar să‑l facă să tremure. După căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, Lenin a fost demontat de mii de ori, uneori atacat cu pietre sau decapitat, alteori lăsat în plata Domnului. Decenii la rînd, portretele, afişele, sloganurile, busturile şi statuile au fost la mare căutare, dar acum tendinţa se inversa. Pe mulţi, asta i‑a surprins. Se gîndeau că dictatorii, la fel ca statuile lor, erau de neurnit. Părea că reuşiseră să ajungă la sufletele oamenilor şi că le modelaseră gîndirea. Pogorîseră parcă o vrajă peste oameni. Dar n‑a fost niciodată vorba de aşa ceva. A fost vorba de frică, iar cînd frica a dispărut, întregul edificiu s‑a prăbuşit. În cazul lui Ceauşescu, căderea lui în faţa demonstranţilor adunaţi în faţa sediului partidului pe 21 decembrie 1989 poate fi urmărită minut cu minut. Dar a fost nevoie de cîteva decenii pentru ca acea clipă să sosească.” (Frank Dikötter)