Legături de sânge. Povestea Ioanei

Scrisa intr-un limbaj accesibil, folosind procedeele literare ale descrierii, dialogului si naratiunii, „povestea Ioanei” (zisa si Biba, pentru ca in copilarie ii placea sa alerge dupa bibilici) capteaza repede atentia, cu atit mai mult cu cit ne invita la o provocare pe care fiecare dintre noi ar trebui s-o experimenteze – o provocare sintetizata foarte bine de Roberto Saviano (jurnalistul si scriitorul italian denuntator al organizatiei mafiote Camorra), in motto-ul cartii: „Pentru a citi cartea aceasta, trebuie sa te pregatesti sa uiti categoriile de bine si rau asa cum le concepem noi, sa renunti la sentimente asa cum le-am construit in sufletul nostru. Trebuie sa fii acolo: sa citesti si atit”.

Urmarind cazul Bibei, autoarea exploreaza pistele oferite de sociologie si psihologie, radiografiaza si mentalitati ale diferitelor medii, nu ezita sa apeleze la o cultura de nisa, folclorul puscariilor. Stiinte si discipline variate folosite pe zone inguste sau largi dovedesc ca totul capatat sens pentru cine vrea sa afle limita umanului si a feminitatii. Aurorei Liiceanu i se potriveste formularea adaptata: nimic din ce este omenesc si feminin nu-i este strain.

Legaturi de singe dovedeste inca o data ca Aurora Liiceanu are har de povestas, transforma studiul de caz in naratiune, cu episoade palpitante, impanata de scurte motto-uri din mari scriitori, ce lumineaza cotloanele povestii, cu formulari subtile: „Oricine isi poate revedea trecutul si, daca va afla in carti personaje in care sa se regaseasca, va avea un sentiment de recunostinta. Nu esti singurul care ai un anumit fel de trecut, nu esti singurul care vei gindi la fel ca altcineva. Sintem unici, dar ne asemanam pe bucatele.”

Si totusi, Aurora Liiceanu refuza categoric sa scrie fictiune, nu se aventureaza pe calea prozei, intuitia ii spune sa-si pastreze formula originala ce a consacrat-o si i-a transformat fiecare carte in bestseller. Reuseste sa se reinventeze de la o carte la alta: gaseste intr-un caz un subiect original, intr-o viata o poveste potentiala, intr-o persoana un personaj nedeslusit nici macar siesi, le scoate la lumina si ne uluieste de fiecare data.

Aici avem de-a face cu o femeie care si-a ucis fratele. Si-a ispasit pedeapsa si acum traieste intr-o saracie lucie, intr-un sat prapadit, intr-o casa de chirpici si pare senina, impacata cu trecutul. In mintea ei, stie ce-a facut si de ce, regreta atit cit e ea capabila sa regrete… In orice caz, n-are vreo dificultate in a povesti, cu risipa de gesturi si intonatie, toata viata ei subumana, tot parcursul pina la crima si viata din inchisoare. Primitivism brutal, lipsit de scrupule. Deosebirea dintre ea si un animal este ca ea poate povesti. Iar psihologul noteaza, retine si reda fara sa judece. As vrea sa am in jurul meu numai oameni luminati, echilibrati, echidistanti ca Aurora Liiceanu, oameni care sa se poata abtine de la a filtra prin propriul sistem de valori, de la a califica intr-un fel sau altul, oameni inteligenti si atit.

Povestea Ioanei pare sa aiba si marci ale beletristicii; elementele reale (prea reale citeodata, dar autoarea ne previne inca de la inceput ca pentru a citi cartea aceasta, trebuie sa te pregatesti sa uiti de categoriile de bine si rau asa cum le concepem noi), sint expuse intr-o maniera armonioasa, precum si cu o anumita duiosie, factori ce, impreuna, denota un oarecare iz de fictiune. Povestea nu este expusa ca parte a unei anchete, a unui dosar (ceea ce este in realitate, daca e sa gindim stricto senso), ci este infrumusetata de o stilistica a limbajului, de anumite particularitati de exprimare care impreuna duc la crearea unui idiostil, aflat undeva intre limbajul metaforic si plin de elemente stilistice (folosirea proverbelor si zicalelor), specific beletristicii, si specialitate, cu termeni specifici psihologiei si nenumarate referinte din acest domeniu. Pentru un impatimitor de fictiune, aceasta lectura va fi una diferita, descriirile elaborioase fiind inlocuite de interogatii si recomandari din cele mai diverse.