ABEL SANCHEZ. SFANTUL MANUEL CEL BUN

     

* Imaginea / recenzia nu garantează
aspectul sau conținutul cărții

„Abel Sánchez. Sfântul Manuel cel Bun” de Miguel de Unamuno, apărută la Editura ALL, reunește două dintre cele mai profunde și tulburătoare nuvele ale autorului spaniol, oferind o incursiune introspectivă în labirintul sufletului uman. Unamuno, maestru al existențialismului și al tragismului, explorează aici teme universale precum invidia, credința, singurătatea și căutarea sensului, într-un stil dens și încărcat de simbolism.

„Abel Sánchez”, publicată în 1917, este o reinterpretare modernă a mitului biblic al lui Cain și Abel, transpusă într-o Spanie a începutului de secol XX. Romanul urmărește relația toxică dintre Joaquín Monegro și prietenul său din copilărie, Abel Sánchez. Obsedat de invidia față de talentul, carisma și succesul lui Abel, Joaquín își petrece întreaga viață consumat de această patimă distructivă. Nu este vorba de o invidie vulgară, ci de o suferință metafizică, o incapacitate de a se bucura de propria existență în umbra strălucirii celuilalt. Unamuno pătrunde adânc în psihologia personajului, revelând mecanismele subtile ale geloziei care corodează sufletul și transformă dragostea în ură, admirația în resentiment. Narațiunea, adesea sub formă de monolog interior, dezvăluie lupta perpetuă a lui Joaquín cu propriii demoni, cu conștiința sa și cu imaginea idealizată a lui Abel, care devine oglinda eșecurilor sale.

„Sfântul Manuel cel Bun, martir”, publicată în 1930, este o nuvelă-parabolă de o intensitate emoțională rară, considerată de mulți critici una dintre capodoperele lui Unamuno. Acțiunea se petrece într-un sat izolat din Zamora, unde preotul Manuel Bueno este venerat de comunitatea sa ca un sfânt viu. Însă, sub aparența de credință ferventă și devotament absolut, se ascunde un secret tulburător: Manuel și-a pierdut propria credință în Dumnezeu și în viața de apoi. El continuă să predice cu fervoare, să aline suferințele oamenilor și să le insufle speranță, nu din convingere personală, ci dintr-o profundă compasiune și dorință de a-i proteja pe enoriași de disperarea existențială. Povestea este narată de Lázara, o femeie care, după ce se întoarce în sat, devine confidenta și, într-un fel, ucenica preotului. Prin ochii ei, cititorul descoperă tragismul existenței lui Manuel, un om sfâșiat între rolul său public și suferința sa interioară. Unamuno explorează aici tensiunea dintre credința populară și criza spirituală, dintre aparență și esență, dintre nevoia de iluzie a oamenilor și realitatea crudă a îndoielii. Tema sacrificiului de sine este dusă la extrem, Manuel devenind un martir al unei credințe pe care nu o mai posedă, dar pe care o consideră vitală pentru binele celorlalți.

Ambele nuvele, deși diferite ca subiect și abordare, sunt unite de viziunea tragică a lui Unamuno asupra condiției umane. Ele vorbesc despre căutarea disperată a sensului într-o lume adesea absurdă, despre lupta individului cu propriile sale limitări și cu misterele credinței. Stilul autorului este introspectiv, filozofic, plin de întrebări fără răspuns definitiv, provocând cititorul la o meditație profundă asupra propriilor convingeri și emoții. Volumul de față este o invitație la explorarea unor abisuri sufletești, oferind o lectură complexă și recompensatoare pentru cei interesați de literatura existențialistă și de interogațiile fundamentale ale existenței.