Pe neasteptate, un inger

Cartea asta mi-a plăcut şi mi-a displăcut în acelaşi timp. Mi-a plăcut mult subiectul şi mai ales faptul că deşi nu prea am agreat stilul autorului am terminat cartea în câteva ore. Cum e cu unii mâţi care când sunt tineri te muşcă şi te zgârie de ai semne jumătate de viaţă dar tot ţi-s dragi. Ei aşa e şi cu această lectură: pe alocuri scriitorul foloseşte un limbaj trivial, pe mine una cel puţin m-a cam scandalizat (parcă nu aud suficient de des astfel de lucruri, trebuie să le mai şi citesc în cărţi?!), dar pe de altă parte m-a făcut să zâmbesc la gândul similitudinilor cu multe întâmplări reale româneşti (o chestie care ţine mai mult de traducere, desigur, şi care nu e trivială deloc este folosirea cuvintelor mămică şi tătic, cuvinte pe care eu una nu le-am mai întâlnit de foarte mult timp într-o carte). Citind cartea m-am enervat, m-am bucurat, m-am întristat, lucru care abia acum îmi demonstrează că romanul şi-a îndeplinit scopul. Păi, în general, o carte nu trebuie să-şi captiveze atât de bine cititorul încât să-l treacă prin toate stările posibile şi imposibile. Lucru care mie mi s-a întâmplat citind povestea unei femei care nu a îndrăznit niciodată să se ducă la toaleta din casa stăpânilor, căreia i se părea normal că un servitor nu are dreptul să stea pe scaunul din faţă alături de cel ce o plăteşte, nu îndrăznea să mănânce cu el la aceeaşi masă şi nici să accepte favoruri dezinteresate venite din pură bunătate. Simbolul central al cărţii nu se ascunde, eu una mi-am dat foarte clar seama de el şi m-am bucurat să realizez că mă mişcă profund: IERTAREA. Dacă Mercedes a reuşit să-şi ierte mama care, după 40 de ani de când o vânduse unei familii pentru a o face slujnică nici măcar nu-şi mai amintea clar dacă a avut sau nu o fiică cu acest nume, dacă Julián a trecut peste ranchiuna şi ura pentru tatăl care i-a furat o moştenire imensă şi care i-a spus că-i este ruşine cu fiul lui (asta fiind numai una din mârşăviile făptuite de acest om), noi oare de ce nu suntem capabili să iertăm oameni care ne greşesc mult mai puţin? Aceste sentimente profunde m-au determinat să iubesc această carte şi să trec peste pasaje care, după cum spuneam, m-au scandalizat prin trivialitate. Abnegaţia de care dă dovadă acea femeie simplă când îşi revede mama după 40 ani hotărându-se să rămână să o îngrijească fără a aştepta ceva în schimb pe mine una mă înduioşează peste măsură şi mă face să observ cu mai multă atenţie sacrificiile din jurul meu şi devotamentul. Nu e o capodoperă a literaturii, nu e o scriere superbă cu descrieri de vis, nu e unul din cei mai cunoscuţi autori dar este o carte pe care eu o recomand.