In noapte

“Pamantul asta pe care stam, arata el zdravan, dar odata ti se casca sub picioare. Si daca s-a cascat, s-a zis cu tine, nu mai e cale de intoarcere. N-ai decat sa ramai dedesubt, in intuneric si sa traiesti singur cuc.”

Romanul lui Haruki Murakami, In noapte, are ceva aparte. Pare a fi o fotografie alb-negru in care sunt cuprinse vietile tainice ale personajelor, o fotografie in care protagonistii se misca in reluare si noi suntem “ochiul limpede” care vede tot, stie tot si totusi nu reuseste sa patrunda misterul intamplarilor. Fotografia are ca fundal orasul Tokyo cu luminile lui magice, un oras pierdut in noapte. Faptul ca actiunea se petrece intre miezul noptii si zori, face ca povestea sa fie cu atat mai misterioasa. Pe acest fundal, pe alocuri luminat de sclipirile de neon ale magazinelor si reclamelor, facem cunostina cu o serie de personaje. Pe unele ajungem sa le cunoastem, pe altele doar le privim. Suntem martorii muti ai intamplarilor ciudate descrise de autor. De fapt, tocmai acest talent al autorului m-a impresionat, felul in care ne ia alaturi de el pentru a privi de undeva de sus personajele si trairile lor.

Daca povestea in sine nu m-a impresionat intr-un fel anume, felul in care este spusa insa, are ceva magic. Autorul se joaca cu imagini, cu trairi, cu intunericul si cu albul. M-a dus cu gandul la filmele japoneze de groaza cu toate ca nu se intampla nimic (prea) iesit din comun.

Povestea celor doua surori, Mari si Eri Asai, este induiosatoare daca trecem peste partea mai dificila de inteles, cea cu dormitul. Nu nu se ofera explicatii si nici raspunsuri. Eri doarme, noi o privim. Se trezeste in interiorul televizorului, noi suntem un punct de vedere. Revine dupa un timp in camera. Doarme in continuare. Mari isi pierde noaptea prin oras, citind, vorbind cu necunoscuti. Takahashi intra in vorba cu ea si ajung mai tarziu sa-si impartaseasca ganduri ascunse, noaptea ii apropie intr-un mod ciudat. Chiar si Kaoru, managera Love Hotelului “Alphaville”, e prinsa intr-o lume misterioasa, dura, fara de care ar inceta, poate, sa mai traiasca. Fiecare dintre personaje isi traieste singuratatea fara a se plange. Fiecare dintre ei sunt actori in propriile vieti si Murakami pare a fi papusarul care le da un sens, o directie.

Nu, nu m-a impresionat intr-un fel anume aceasta poveste, insa felul in care a fost pusa in scena, m-a lasat fara cuvinte. Asta este motivul pentru care imi place sa descopar alti si alti autori. Simt ca imi impartasesc cate putin din cunostintele lor, din talentul lor. Imi iau doza de inspiratie si traiesc alte si alte vieti. Doar asta sunt cartile, cai sigure spre a trai la nesfarsit, spre a trai in alte timpuri, sub alte chipuri.

Va recomand cartea lui Haruki Murakami, In noapte, tocmai pentru imprevizibilul pe care il construieste, pagina dupa pagina. Noaptea are aici o doza imensa de mister si timpul parca a sarit de pe linia normala. Intamplarile, descrierile sunt suspendate cumva intre orele dinaintea zorilor. Singuratatea nu a fost niciodata mai rece, mai cenusie… ca un somn adanc.