Amandoi

Descriere

1.

Conturul romanului Amândoi este schiţat la Valea Mare, lângă Piteşti, într-o zi de luni, 12 octombrie 1936. încă nu-l titrase, derulând su­biectul cu începutul de frază: „Pentru romanul poliţist – eroul Agatha Vasiliu“. ªi firul acţiunii curge mai lesne, precedată de mărturisirea că lu­crurile la Gorila, alt roman început, „merge greu. Lenea şi lipsa de linişte“. Mărturisirea, în continuare, este terifiantă: „Numai când sunt sin­gur sunt capabil să stau toată ziua şi noaptea la masa de scris, să do­bân­desc patima hârtiei albe“. Dar tot în aceeaşi zi de octombrie, schi­ţea­ză planul unui alt roman: Minunea minunilor, gândit mai demult, dar abandonat definitiv, deşi îl contractase la Editura „Adevărul“, pentru care încasase deja un avans de bani.
Trei ani mai târziu, într-o sâmbătă, 1 iulie 1939, la Bucureşti, acasă, no­tează în jurnal: „Azi am încheiat [contractul] principal cu [Editura] «Socec», pentru romanul Alibi“, cum fusese titrat Amândoi pe masa de lu­cru în plin şantier de creaţie. (în aceeaşi zi, îi venise contractul de la o editură franceză pentru apariţia romanului Ion.) Se apucă de muncă la Amândoi, scriind în Jurnal: „Cred că sunt pe calea cea bună“ (12 iulie 1939), ca o lună după aceea să declare plin de încredere: „Niciodată n-am avut o carte atât de complet făcută în cap ca acuma Alibi sau cum îi voi zice. ªi, totuşi, nu lucrez cu sporul ce s-ar cuveni... Nu-mi place încă mersul. Trebuie un ritm mai viu şi o accelerare fără a cădea în go­li­ciu­nea romanelor poliţiste. Păstrând tehnica «hiletantă», trebuie men­ţi­nu­tă şi substanţa deplină. Asta ar face interesul şi preţul cărţii. Eroina poa­te să iasă bogată în toate privinţele. ªi, mai ales, încărcată de mis­tere. Dacă o ucigaşă şi sinucigaşă poate rămânea nejustificat pură până la capăt, adică dacă în ciuda crimei poate să fie albă? (14 august 1939).“
La începutul anului următor (miercuri, 10 ianuarie 1940), la Valea Mare, unde cu patru ani mai înainte schiţase nucleul romanului Amân­doi, Liviu Rebreanu nota descătuşat, în Jurnal: „Acuma am terminat Amân­doi, noaptea spre joi, la 3½ dimineaţa. O încercare de roman criminal-literalizat. Cred să fie interesant. Pentru mine e Solomia care, deşi aici apare oarecum fragmentar, chiar fiind eroină... am să mai revin.“
Până la mijlocul lunii martie, romanul predat editurii (144 pag.) a intrat sub tipar şi într-un timp enorm de scurt, cu corecturi de autor cu tot (4 şi 21 februarie), cartea a intrat în librării. Scriitorul notează în Jurnal: „După ce a apărut Amândoi, acum câteva zile, vreau să mă apuc de Păcală şi Tândală, care aş dori să fie într-un fel opera mea cea mai re­pre­zentativă, matură, dacă s-ar putea, o epopee a vieţii româneşti într-un sens, cum e de exemplu Don Quijotte sau Suflete moarte. Fireşte, de la intenţie până la realizare, drumul e mai lung ca de la Ierusalim până la Roma, dar lucrul mă pasionează“ (Joi, 21 martie 1940, Bucureşti). Scrii­torul schiţează nucleul viitorului roman care rămâne sub stare de pro­iect. Mai notează, la o lună (12 aprilie 1940): „Al. Rosetti gustă mult Amân­doi, iar Horia Roman îl găseşte grozăvie mare...“ Care scriitor nu e sensibil la cuvinte de laudă!?
în presă, întâia ştire o dă poetul şi publicistul Camil Baltazar, prie­ten cu romancierul: „Liviu Rebreanu scrie o carte. De data asta, una de dra­goste care, în prima ei redactare, trebuia să se cheme Alibiul. Eroina prin­cipală a noului roman, pe nume Solomia, îl amuză şi îl încântă în mod deosebit (după însăşi mărturisirea sa).“ („Jurnalul“, II, 110, 23 fe­brua­rie 1940, p. 2) Altă ştire apare după lansare: „O revelaţie pentru li­te­ratura românească – Liviu Rebreanu. Amândoi. Creaţie de robustă vigoa­re, noua lucrare a celui dintâi scriitor al ţării aduce o temă inedită, un subiect senzaţional ce va constitui o surpriză pentru publicul cetitor şi o reală desfătare.“ („România literară“, II, 50, 24 martie 1949, p. 4) în ace­eaşi publicaţie, Neagu Rădulescu, la rubrica Cişmigiul cu sticleţi, îi dedică o şarjă amicală, romancierul prezentat cu un cuţit însângerat în mână, cu morţii pe pat-sub pat, exclamă: „I-am ucis pe amândoi, acum să ucid şi câţiva cetitori“.
Dan Petraşincu îi ia un interviu. Răspunsurile concise ale roman­cie­ru­lui completează nu numai laboratorul de creaţie al său, dar şi at­mos­fera, în genere, a operei („Jurnalul“, II, 141, 30 martie 1940, p. 2):
„La început, cartea trebuia să se intituleze Cine?, dar am rămas la Amân­doi. E o simplă indicaţie: se întâmplă două crime în roman [...] Sunt subiecte care zac în tine mult timp, nu le dai importanţă şi crezi chiar că le-ai uitat... când, deodată, ele reînvie, se trezesc din umbră şi te obsedează din nou. Aşa s-a întâmplat şi cu Amândoi. E un fel de ro­man poliţist şi mai ales o eroină m-a atras în această carte: Solomia. Este o fiinţă elementară, jumătate ţărancă, jumătate orăşancă, în care sen­ti­men­tele, ­pasiunile îşi păstrează toată adâncimea lor originară. Solomia e în stare de orice faptă, de orice jertfă, când i se arată un pic de aten­ţie. Aşa se întâmplă şi în roman [...] Cartea trăieşte şi prin alţi eroi: pro­cu­rorul Dolga, familia Dăniloiu, Deluleştii, Dică, Secuianu etc. Aceştia for­mează partea din care e formată acţiunea. Sunt eroii micii noastre burghezii provinciale, cu ticurile, apucăturile lor specifice.“
Dan Petraşincu a plecat, după interviu, cu un exemplar al roma­nu­lui, pe care l-a citit pe nerăsuflate, scriind pentru a doua zi întâia cro­ni­că literară (Un roman „poliţist“ de Liviu Rebreanu, în „România lite­ra­ră“, II, 51, 31 martie 1940, p. 22): „Romancierul din zilele lui de mare ins­piraţie nu şi-a uitat meşteşugul. Liviu Rebreanu ştie să facă un ro­man. în toate cărţile sale, această ştiinţă a compoziţiei este prezentă, ne­ştir­bită. [...] Arta de a modela pasta umană după voie nu-l părăseşte nicicând. Chiar dacă se joacă; şi romanul Amândoi e ieşit dintr-un astfel de joc. Demult, pe romancier, îl preocupa gândul de-a scrie un roman po­liţist... fără defectele acestui gen! Un roman poliţist autohton mai întâi. Adică de ce în toate romanele poliţiste să fie vorba numai de per­so­naje cu nume englezeşti, exotice? Mediul nostru nu e destul de exotic el însuşi?“
Au urmat alte şaisprezece recenzii/cronici literare numai în anul 1940, printre care se numără cele ale lui Mihail Sebastian, Vladimir Strei­nu, Pompiliu Constantinescu. în anul următor, în Istoria literaturii ro­mâne de la origini până în prezent (1941, p. 653), G. Călinescu ad­nota sever, după considerarea romanului Gorila ca neizbutit literar: „Nu mai bun este romanul poliţist Amândoi, istoria unei servitoare cr­i­mi­nale“.
Publicul cititor a receptat altfel romanul: în anii 1942 şi 1944, au apă­rut alte două ediţii, reproduse sterotip după prima, cu unele amen­da­mente puţin importante ale autorului, şi o ediţie în limba germană (Alle Beide, Viena, 1944).
Erau anii în care ţara era în plin război!

2.

Anul 1940, anul apariţiei romanului Amândoi este unul cu multe han­dicapuri, nu numai în ţară, ci în întreaga lume.
Se adânceşte dependenţa economică de Germania, iar Basarabia şi Bu­covina de Nord intră în componenţa Rusiei sovietice (26 iunie), Ro­mâ­nia se retrage din Liga Naţiunilor (11 iulie), partea de nord a Tran­sil­vaniei este predată Ungariei (Diktatul de la Viena, 30 august), regele Carol al II-lea cedează generalului Ion Antonescu prerogativele puterii (5 septembrie), Cadrilaterul intră în componenţa Bulgariei (7 sep­tem­brie), România este declarată stat naţional-legionar (14 septembrie), Virgil Madgearu e ucis de legionari (27 noiembrie) şi Nicolae Iorga de asemenea (27 noiembrie).
în aceste tensiuni de dezagregare a suprafeţei geografice a ţării, de cu­tremure ale scoarţei pământeşti (10 noiembrie), dar şi politico-social-eco­nomice, cultura se menţine la linia de plutire: Sextil Puşcariu edi­tează Limba română, E. Lovinescu – monografia Titu Maiorescu (2 vol.), ªerban Cioculescu – Viaţa lui Caragiale, Pompiliu Constantinescu – Tu­dor Arghezi, Lucian Blaga – Diferenţialele divine, apar zeci de pla­chete de poezii, volume de proză şi piese de teatru autohtone.
Pentru Liviu Rebreanu este anul intrării în Academia Română, ca mem­bru deplin (29 mai), cu discursul de recepţie Laudă ţăranului român.
Aşadar, autorul lui Ion şi al Răscoalei, al atâtor nuvele cu subiecte rus­tice, nu-şi dezminte principala preocupare tematică; provenit dintr-o fa­milie cu rădăcini adânci în lumea ţărănimii ardelene române, îi în­chi­nă întâiul discurs academic cu evlavie. însă, totodată, romanul Amân­doi, prin contrast, e din mediul urban de provincie, nu atât un roman cu tematică socială – cum îşi obişnuise cititorii –, ci poliţist cu pro­fun­zimi abisal-instinctuale, luându-i pe neaşteptate pe criticii literari ai timpului.
Este ultimul său roman, ultimul cântec epic de lebădă.

3.

Subiectul romanului Amândoi e departe de a fi alambicat, cu căutări absconse, cum arată ţesătura romanelor poliţiste de gen.
în fond, personajul principal – Solomia Ionescu – este cea în jurul că­reia gravitează acţiunea centrală, dar şi celelalte acţiuni colaterale.
Este fiica Ioanei şi a lui Ilie Motroc, sora lui Eremia şi a Domnicăi Mo­troc din satul Valea Ursului, din aceeaşi localitate cu Vasilica Dă­ni­loiu, care „a luat-o de la vârsta de cincisprezece ani, a crescut-o şi a ţi­nu­t-o în casă, nu ca pe o servitoare ce era, ci ca pe un copil al ei cu care se înţelegea de altfel mai bine decât cu propria ei fată...“ Portretul pe care i-l face romancierul acestei Solomii este plin de graţie: „Ochii ei mari, al­baştri, cu luciri aproape violete, păstrau o expresie blândă, catifelată, învăluitoare. Dealtminteri, întreaga-i făptură era plăpândă şi fină, încât nimeni n-ar fi spus că e ţărancă. Potrivit de înaltă, mlădioasă şi cu mers de porumbiţă, braţele şi mâinile delicate, obrajii puţin palizi, buzele me­reu umede, avea totuşi o înfăţişare melancolică, parcă în suflet ar fi pur­tat numai tristeţe. Când zâmbea, se lumina ca o madonă, dar în vre­mea din urmă, tot mai rar.“ în realizarea portretului ei, romancierul îi adaugă meandre afective: „Solomia era o fire mai întortocheată. D-na Dăniloiu se enerva de mai multe ori că nu putea urmări şerpuirea su­fle­tu­lui ­ei. Fata totdeauna rezerva câte o surpriză, dar nu rezultată din gân­­duri mincinoase. [...] Prefera şi primea să fie certată, chiar ocărâtă de­cât să încerce a-şi ascunde greşeala prin tertipuri sau să se ferească a o ispăşi.“
Solomia creşte şi, pe nesimţite, la 18 ani se îndrăgosteşte de Ale­xan­dru Ionescu, zis şi Lixandru, şofer la sucursala Băncii Marmorosch-Blank, care rămâne şomer şi, în loc să plece la Bucureşti, unde găsea un post si­gur, preferase să rămână în Piteşti, să lucreze ici-colo, pe apucate, nu­mai să fie împreună cu Solomia. Răceşte, nu se îngrijeşte şi se îm­bolnăveşte grav de plămâni. Medicul i-a recomandat un regim naturist, în loc de me­dicamente, să meargă la ţară. Solomia îl ia cu acceptul lui şi-l duce acasă, la părinţi, în sat, nu înainte de a se căsători: „să nu zică oamenii că Solomia îşi aduce ibovnicul acasă, ci bărbatul legiuit“. Dar liniştea, ae­rul curat şi chiar medicamentele nu-i folosesc, în schimb, faptul că n-a părăsit-o, că s-a căsătorit cu ea, a legat-o de el până la crimă. Pentru pla­ta doctorului, a medicamentelor, a „razelor“, după ce cheltuise pro­prii­le economii ce le făcuse la d-na Vasilica Dăniloiu din simbrie, şi-a ama­ne­tat salba de aur pentru cinci sute de lei.
Amanetarea salbei de aur o făcuse Miţei Dăniloiu, soţia lui Ila­rie Dă­ni­loiu, fiul lui Danilef şi fratele cel mare al lui Spiru (soţul Va­si­li­căi, în casa cărora trăieşte Solomia) şi al Aretiei Delulescu – căsătorită cu Pas­cal Delulescu, grefier. Miţa era cu cinci ani mai tânără decât soţul ei Ila­rie, dar la fel de zgârcită, gătind şi spălând singură, deşi erau pu­trezi de bogaţi. Ilarie Dăniloiu, bulgar la origine prin părinţi, mare ne­gus­tor, fost ajutor de primar, fost senator liberal, a devenit zgârcit la bă­trâ­neţe: „Dacă ar fi putut, nici pe mâncare n-ar mai fi cheltuit, ca să puie golo­ganii la păstrare. [...] cu cât se îmbogăţea, cu atât îşi reducea mân­carea. [...] De zgârcenie, cumpăra pâine veche, pentru că e mai ief­ti­nă, iar car­ne o singură dată pe săptămână, din rămăşiţele măcelarilor, cu jumătate de preţ. [...] Aşa a ajuns fostul senator batjocura şi râsul zar­za­vagiilor, iar, de altă parte, din pricina asta, s-au născut legendele de­spre bănetul ce l-ar avea ascuns cine ştie unde.“ Dacă el se retrăsese din afaceri şi politică, Miţa, soţia sa, cu cinci ani mai tânără, continua să dea bani cu camătă, pe gaj de bijuterii, cu gândul ascuns să nu le mai res­ti­tu­ie. De aceea, când Solomia i-a cerut salba, propunându-i unul din ba­nii salbei de aur contra împrumut şi dobândă, Miţa a repezit-o: „Aşa? stri­gă dum­neaei mânioasă. De-astea îmi eşti, va să zică?... Să ieşi afară, hoa­ţo!... Afa­ră!“ Din asta i s-a tras moartea nu numai ei, ci şi soţului ei, la amândoi.
Cum scopul vieţii Solomiei devenise Lixandru care, rămas şomer, n-a vrut să plece la Bucureşti „fără Solomia, iar pe ea nu putea s-o ia, fiindcă n-ar fi avut cu ce s-o ţie... Asta a fost întorsătura vieţii. îl iubise şi până atunci, cum poate să iubească o fată de optsprezece ani, dar pe urmă, după ce a văzut că Lixandru nu se desparte de ea nici de dragul vii­to­ru­lui său, iubirea ei s-a transformat într-un amestec straniu de devo­ta­ment, spirit de jertfă şi admiraţie oarbă, care, frământat cu senzualismul ei primitiv şi sfios, a pus stăpânire pe însăşi rădăcinile fiinţei ei.“ Acestea de­vin prezumţiile pentru manifestările ei ulterioare şi, îndeosebi, cele ne­cugetate de după întoarcerea lui Lixandru de la maică-sa, de la ţară, mai bolnav decât plecase: „Sâmbătă, dis-de-dimineaţă, a venit maică-mea de la ţară şi a dus cu ea în căruţă pe Lixandru, să-l mai arătăm la dof­tor, să-l bage iar la raze, că nu mai putea de boală, parcă trăgea să-şi dea sufletul. [...] Cum eram de amărâtă cu bietul Lixandru, gata să moa­ră dacă nu l-oi duce la raze, m-am gândit să mă mai duc la cucoana Miţa, să-i cad în genunchi şi să-i sărut mâinile, ca să-mi împrumute cinci sute, ori dacă nu vrea, să-şi oprească un bănuţ de aur pentru datorie şi să-mi dea salba înapoi ca să o amanetez undeva, ori să vând încă un gal­ben şi să fac rost de plata doftorului şi a farmaciei...“ Dăduse de în­dă­răt­nicia ­lăcomiei Miţei, care i-a provocat Solomiei pornirea ucigaşă.
Aurel Dolga, judecătorul de instrucţie, ardelean transferat de la Fă­gă­raş la Piteşti, figură severă şi gata să iasă în evidenţă cu ceva ne­mai­po­me­nit, instrumentează cazul ca în romanele poliţiste care îi acaparase fan­tezia din anii de liceu. îl arestează pe Mihai Ciufu şi gata să facă acelaşi lucru cu Spiru Dăniloiu, Romulus Dedulescu şi Dică Secuianu, pe care îi jigneşte în timpul interogatoriilor, ignorând sugestiile pro­fe­sio­niste ale procurorului Nagel şi poliţaiului Ploscaru. Mărturisirea So­lo­miei îi întrerupe ca un vifor schemele fanteziste construite ca nişte cas­te­le din cărţi de joc din cărţile poliţiste. O întreabă surprins pe ucigaşă: „Va să zică, ai vrut cu orice preţ s-o omori?“ Aceasta îi răspunde, încă abă­tută de moartea recentă a lui Lixandru – centrul ei vital: „Nu ştiu ce-am vrut... Eram aşa de amărâtă de parcă nici nu-mi dădeam seama ce făceam...“
Finalul romanului este brusc ca într-o piesă de teatru, când cade cortina la fel de brusc, pentru a-i lăsa pe spectatori cu răsuflarea tăiată.
Arestată, Solomia se sinucide cu un ac de păr în celulă.
Ca o oază de inocenţă, dar şi de prostaţie, este atitudinea Vasilicăi Dă­niloiu la aflarea veştii că Solomia este făptaşa: „Vai de mine, Solomie fată, doar n-ai făcut tu nelegiuirea asta? Nu, nu! Dar te-ai zăpăcit de tot cu întâmplările astea şi cu moartea băiatului...“ Ba, intrigată că soţul ei, Spi­ru Dăniloiu, nu-i ia apărarea Solomiei, acuzată pe nedrept de asa­si­na­rea Miţei şi a lui Ilarie Dăniloiu, nu-şi revine în fire nici când acesta o admonestează sever: „Mai taci din gură, Vasilico, că mă scoţi din fire!... Nu-i destul că mă târăşti pe-aici de râsul magistraţilor?... Ce vrei să-i facă? Să-i dea medalie că a omorât pe frate-meu şi pe Miţa?“
Acţiunea romanului, începută în casa lui Spiru, unde Solomia era ser­vitoare, cu o întrebare a acestuia, se încheie în închisoare, unde ser­vi­toarea-ucigaşă s-a sinucis, spre stupefacţia membrilor corpului de an­che­tă, pe vorbele poliţaiului, printre care dominante rămân... „pro­vin­den­ţa divină acordă concursul ei justiţiei...“

4.

în marea lor majoritate entuziasmaţi la lectura cărţii, cronicarii lite­rari care au trecut în revistă cu atenţia cuvenită furnicarul lumii pro­vin­cia­le, au decis la prima vedere fiecare după temperament şi stil:
- Mihail Sebastian (cronică literară în „Muncă şi voie bună“, II, 7, 1 apri­lie 1940, p. 9): „Dar din această lume exact văzută, pierdută în ce­nu­şiul ei mohorât, se desprinde figura Solomiei, patetică în simplitatea şi adâncimea tragică de simţire, pe care cuvintele ei simple nu ajung să le exprime, doar soarta ei le împlineşte. Prin această Solomie, cartea d-lui Rebreanu se leagă de tot ce este mai puternic în opera d-sale.“
- Perpessicius (menţiuni critice în „România“, III, 682, 22 aprilie 1940, p. 4): „Patetica confesiune a Solomiei abate romanul şi, odată cu el, şi interesul cetitorului, din albia lui senzaţională în matca unei dra­me omeneşti, cu atât mai zguduitoare, cu cât e mai simplă şi cu cât mai multe au fost complicaţiile ceasului rău care au prezidat năpasta. Ca şi judecătorul de instrucţie, cetitorul se lasă furat de povestirea Solomiei, sub­jugat, convins.“
- Pompiliu Constantinescu (dare de seamă în „Revista Fundaţiilor Re­gale“, VII, 6, 1 iunie 1940, p. 768, 775): „O figură ca Solomia, din ul­ti­mul său roman, este de o adâncime, de o poezie primitivă şi de un mis­ter de rară originalitate; din acte reflexe creează un suflet enigmatic, din pasiune comprimată şi un simbol al destinului tragic omenesc, prin tipul unei modeste şi simple servitoare de la ţară.“
- Constantin Fântâneru (cronică literară în „Universul literar“, XLIX, 24, 8 iunie 1940, p. 2): „D-l Liviu Rebreanu îşi rotunjeşte gândirea nu folosind un creştinism teologic, spre a închega teoretic o formulă de mângâiere, ci smulgând din fiinţa personagiilor sale exclamaţii care par a conţine esenţa: sentimentul nimicniciei omeneşti, atotputernicia du­re­rii, smerenia sub povara păcatului.“
Literatorii perioadei proletcultiste au preluat negaţia lui G. Căli­nes­cu din Istoria sa (1941, p. 653), transferată şi în Compendiu (1968, p. 287): „Amândoi, istoria poliţistă a unei servitoare criminale, [...] de un interes artistic minim“, şi au marşat pe ea, că e roman poliţist eşuat, cu deznodământul surprinzător obţinut printr-o poveste neverosimilă (Ov. S. Crohmălniceanu, în „Viaţa românească“, VI, 11, noiembrie 1953, text re­produs şi ca prefaţă la Răscoala – 1953, şi ca micromonografie – 1954); că e roman poliţist gratuit, rezultat al unei oboseli şi dezorientări în cre­a­ţie (Al. Piru, în prefaţa de la Opere, vol. I, 1962, reprodusă şi în mi­cro­mo­nografie – 1965); că „îndemânarea constructorului e tot aşa de vădi­tă în romanul Amândoi, ca în oricare dintre creaţiile majore, dar e nu­mai îndemânare, nimic mai mult, şi lasă să se vadă, prin amănunţirea in­genioasă a substanţei prea firave, distanţa de altitudine ce separă ca­po­dopera gravă de exerciţiul privat virtuozităţii.“ (Lucian Raicu, Liviu Rebreanu, eseu, 1969, p. 283)
Mai profund în analiza literară a romanului Amândoi, încă din anul apa­riţiei, Vladimir Streinu („Timpul“, IV, 1051, 5 aprilie 1940, p. 2; „Re­vista Fundaţiile Regale“, VII, 5 mai 1940, p. 379-390; Pagini de critică li­terară, II, 1968, p. 175-188, de fiecare dată cu unele amendamente) con­­sideră că prin această scriere s-a îndreptat „către satira romanului po­li­ţist“ şi că, dacă, după obiectivitatea-metodă a lui Dostoievski şi, res­pec­tiv, Stendhal, personajele lor sunt de tip dostoievskian şi stendhalian, după obiectivitatea-natură, specifică lui Tolstoi şi, respectiv, Balzac, pen­tru că la ei nu întâlnim personaje-sumă, care să-i reprezinte pe scriitori, ci societatea, personajele lui Liviu Rebreanu se încadrează în categoria ul­timă: personajele sale sunt de dimensiuni tolstoiene/balzaciene.
Toate bune şi frumoase până aici. Se remarcă trei grupuri de opinii, însă nici una nu pune romanul în ecuaţia „paradoxului organic“, a me­ca­nismului tragicului clasic de tip elin: unitate cosmică-socială-indi­vi­dua­lă (Hybris) prin restaurarea Kosmos-ului ca ordine legiferată de polis (Mircea Muthu, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului, Cluj, 1993, p. 81). Mircea Muthu nu este preocupat, în cartea sa, de des­ci­fra­rea enigmei literare pusă în scenă de Liviu Rebreanu în Amândoi, care nu constituie doar aspectul poliţist al etajării acţiunilor declanşate de un dublu asasinat şi o sinucidere.
Solomia – fata de la ţară, cu suflet pur dedicat unei dragoste de su­pre­mă înţelegere – poartă nume calendaristic dedus din Solomon (ara­meic „Cel paşnic, Pace, împărăţia păcii, Liniştit“), numele regelui biblic (sec. X î.Ch.), dar şi erou al poveştilor folclorice din Orient. La noi, în mi­tologia românească, solomonarii sunt succesorii înţelepciunii şi ai în­su­şirilor vrăjitoreşti/şamanice ale regelui Solomon. Principala lor func­ţie era meteorologică (Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcod, Timişoara, 1997, p. 430-432). Al­terarea creştină a mitului solomonarului constă, fie în transformarea dai­monului (cel care face bine oamenilor) în demon (autorul răului), fie în transfigurarea în Sântilie (aducătorul norilor şi ploilor), aflat în subordinea Bunului Dumnezeu (Romulus Vulcănescu, Mitologie româ­nă, Editura Academiei R.S. România, 1985, p. 421b-426).
Din arhiva Liviu Rebreanu nu reiese că romancierul a încercat cel pu­ţin o atare alternativă, când a ales ca nume al eroinei sale Solomia, cu cir­culaţie largă în documentele istorice medievale române (N. A. Con­s­tan­­tinescu, Dicţionar onomastic românesc, Editura Academiei R.P. Ro­mâ­ne, 1963, p. 150).
însă, dacă ar fi să lărgim aria de analiză literară dincolo de o in­ter­pre­tare la obiect, Solomia Ionescu, la început daimon, a căzut în păcat de moarte ucigând (Noul Testament, Rom. I, 29-30; Ioan 5,16), care ex­clu­de mântuirea, devenind demon. Uciderea de oameni stă, în cre­ş­ti­nism, în rând cu: pizma, invidia, vrăjmăşia şi ura.
Romanul Amândoi constituie, cronologic vorbind, ultima creaţie ro­ma­nescă a lui Liviu Rebreanu, întregind, în număr de nouă, tot atâtea tehnici, tematici şi stiluri literare în epica sa.
în pofida unei activităţi pusă în slujba societăţii, fie prin scris, fie prin faptă, denigratorii lui Liviu Rebreanu au apărut şi în postumitate. Ast­fel, la câteva zile de după înmormântarea romancierului, au scris ma­liţios: Tudor Arghezi, Ion Caraion, N. Carandino, Miron Radu Pa­ras­chivescu, Vladimir Streinu.
Dar opera lui Liviu Rebreanu îşi duce triumfal existenţa, neţinând seama de osificările de gând ale unor pseudo-critici. Noile generaţii de cititori absorb avizi marile creaţii ale lui Liviu Rebreanu.

Mircea Coloşenco