Dum Spiro, Spero : jurnalul unui peregrin

“Titlul volumului e un adagiu latin “Dum spiro, spero”, adică „atȃta timp cȃt respir, înseamnă că sper.” Dar e la fel de adevărat că doar „dacă există speranță, există și viață”, dicton care stabilește locul și rolul speranței în existența ființei umane.
Dacă ne lipsește speranța, suntem condamnați să trăim episodic și fragmentar, nu vom avea șansa să înțelegem miracolul vieții, frumusețea ei fremătătoare, dar nici momentele dramatice la care suntem uneori supuși.
De altfel, în lirica Mariei Donan, Speranța e un motiv tematic central, perceput ca virtute teologală creștină, împreună cu Credința și Iubirea.
Credința lărgește nelimitat orizontul Speranței și face din Iubire, în oricare din ipostazele ei (iubirea divină sau omenească, fără de care nimic nu s-ar fi putut întemeia în lumea Viului) - o arzătoare dorință a sufletului de absolut, de idealitate pură.
În carte, speranța traversează o scară a treptelor cu valoare de variațiuni pe aceeași temă centrală (dum spiro, spero; dum spero, amo; dum amo, vivo) din dorința, aproape de nestǎvilit, a eului liric de a urca spre adevărul propriei lui conștiințe artistice: Dum Vivo, Scribo.
Viața întreagă a scriitorului „dǎruit” se află adunată în scrisul lui; şi peregrinul va nota în jurnal etapele călătoriei lui neobosite, în locuri depărtate, prin numele si perioada de timp căt a adăstat acolo. Fiindcă pelerinul e preocupat de semnificația, uneori ascunsă, a drumului parcurs. El știe că adevărul spre care urcă cu răbdare e unul privitor la cunoașterea absolută, adevăr ce se lasă greu descifrat.
Regăsim și în acest volum al Mariei Donan credința că poezia e și modalitate de cunoaștere a sinelui, uneori fulgurantă, alteori prelungită în timp, metafizica ei aflându-se în cunoașterea de tip revelator cum ar spune Lucian Blaga.
Cu gândul la lirica Nemeei, pe care, în parte, am recitit-o de curând, transcriu un scurt fragment din poezia „Poeții” a poetului de la Lancrăm: „Nu vă mirați./ Poeții, toți poeții sunt/ un singur, neîmpărțit, neîntrerupt popor/ Vorbind, sunt muți./.../ Ei tac ca roua,/ Ca sămânța./ Ca un dor,/ Ca apele ei tac, ce umblă subt ogor/ și-apoi sub cântecul privighetorilor/ izvor se fac în rariște, izvor sonor”.
Poetul sondează neștiut adâncimi de viață și de suflet. Prezența lui biografică sau de altă factură rămâne necunoscută, de fapt, ascunsă cititorului, dar creația lui izbucnește la lumină ca un izvor sonor, prin transferul misterios al vorbirii în trupul cuvântului.
Sunt sigură că poemele din volumul de față al Mariei Donan sunt sau vor deveni izvor sonor. Să le urăm bun-venit în lumea sublimǎ a Poeziei.”
(Prof. univ. dr. Rodica Bǎrbat - eseist și critic literar)