Halebarde, halebarde

Ca si in povestirile lui Murakami, gasim si aici, la Saramago si la Florian, doua personaje masculine parasite de femei, ramase singure cu obsesiile lor. Doar ca, de data aceasta, povestile ramin suspendate. Asa cum, de altfel, continua si vietile celor singuri. 

Atit cit e, ultimul roman al lui Saramago nu numai ca e de citit, dar daca te gindesti si la imprejurarile extreme in care a fost scris... Ceea ce conteaza nu e ca n-a fost terminat, ci ca pornind de la pariul sau cu moartea care il pindea, Saramago i-a smuls citeva zeci de pagini, chiar daca a pierdut pariul sperantei sale ca bomba mortii nu va exploda linga el.

O carte scrisa de Jose Saramago cu texte de Roberto Saviano si Filip Florian si ilustratii de Gunter Grass este o provocare pentru orice cititor. In special daca e vorba despre ultima carte a scriitorului portughez, neterminata, care a existat o vreme doar ca fisier brut pe laptopul sau. Ideea romanului este o mai veche preocupare a lui Saramago: de ce nu exista greve in industria armamentului? Desi nu a reusit sa astearna raspunsul inainte ca boala sa-l rapuna, o alta idee completeaza aceasta tema: sabotajul din lumea armamentului si cum este el perceput de-o parte si de cealalta a baricadelor. Armele au un impact enorm asupra vietii oamenilor, chiar daca multi dintre ei nu au vazut sau nu au minuit niciodata una. Daca Saramago isi scrie bucatica de roman bazandu-se pe cele doua idei mentionate initial, aceasta a treia, impactul armelor in viata oamenilor, este sursa de inspiratie pentru textul lui Roberto Saviano, Si eu l-am cunoscut pe Artur Paz Semedo. Florian Filip insa, prefera o abordare ceva mai confortabila, dar in acelasi timp mai riscanta: in 11 nopti, textul semnat de el, propune un soi de continuare inchipuita a romanului, care-i permite ceea ce, probabil, si-ar dori orice cititor: sa-si aduca propria contributie la o astfel de opera. Riscul insa vine din faptul ca o astfel de continuare ar putea sa nu fie cu adevarat valoroasa decit in mintea celui care o inchipuie. Florian Filip nu are insa, a se teme de asta.

Halebarde, halebarde e ca o scrisoare de la cineva drag, descoperita intimplator intr-o mapa veche, care-ti trezeste in minte imagini uluitoare, fara de care ai fi altul. Cum imi place Saramago, desi (inca) nu i-am citit toate cartile, volumasul acesta mi l-a reamintit si mi-a dat posibilitatea sa-i mai simt o data stilul. Este uimitor cum numai din citeva pagini poti recunoaste un scriitor. Si nu vorbesc despre chestiunile particulare la Saramago, numele scrise cu litere mici sau frazele lungi, cu dialogurile legate, fara punct, cu rationamentele, presupunerile si deductiile sale, ci mai degraba de Saramago ca intreg, ca narator cu un ochi critic-ironic si cu altul amuza(n)t-sarcastic, cu capacitatea sa deosebita de a analiza psihicul uman si cu raportarea sa constanta la probleme profunde ale umanitatii, daca nu usor jucause (cum mi s-a parut in Pluta de piatra, cu desprinderea peninsulei de continent), atunci in mod clar rodul unei bucurii aproape infantile de a trata subiecte care-l preocupau.

O bucata de literatura foarte buna. Cele trei capitole ridica in mintea cititorului destule intrebari. In plus, pentru ca avem de-a face cu un roman neterminat, sintem invitati, indirect, sa il continuam, sa ne imaginam continuarea. Oricum, prin lectura, noi umplem, completam, spatiile libere. Iata ca, acum, exercitiul de lectura poate fi cu atit mai interesant.