Întoarcerea huliganului (ediție aniversară)

A. C.: Pe 23 mai anul acesta va avea loc sesiune aniversara „Norman Manea – o viata pentru literatura”. Privind in urma, acum, la cei 80 de ani ai dumneavostra si dupa o viata dedicata scrisului, care este momentul legat de literatura care v-a adus cea mai mare bucurie? N. M.: „Cea mai” presupune o clasificare de care nu ma simt in stare. Cind iti apare o carte sau cind e tradusa, cind provoaca un comentariu inteligent - acestea sint potentiale momente de bucurie. A. C.: Daca ar fi sa faceti un exercitiu de imaginatie si sa creati viata dumneavoastra daca ati fi revenit in Romania dupa ’89, cum ar fi aratat ea? N. M.: As fi trecut prin incercarile care i-au marcat pe atitia dintre colegii si prietenii mei scriitori romani. A. C.: Mereu ati declarat ca sinteti in primul rind un scriitor roman, cum a influentat asta parcursul dumneavoastra literar? N. M.: L-a facut, evident, mai complicat, mai anevoios, romana nefiind nici engleza, nici germana sau franceza si nici chineza, cu o populatie cititoare imensa.

Dupa aia, mi s-a parut ca scrisul e ceea ce mi se potriveste si este oaza mea de supravietuire. Cind m-am instalat si eu in scris, cel mai iubit fiu al poporului, tovarasul Ceausescu, m-a aruncat peste granita. Si, dintr-odata, m-am trezit in alta limba, in alta cultura. Nu stiam engleza deloc cind am ajuns in America. O anumita tenacitate poate m-a salvat, de altfel profesorul Nemoianu m-a definit cindva ca sint un amestec de timiditate si tenacitate. Poate ca e adevarat. Oricum, am trecut prin tunelul asta, sint acum aici, ma vedeti, tot mai tinar, si am venit sa-mi spun povestea mea si a generatiei mele numita in Romania, poate pe drept cuvint, „generatia expirata”. (ride) Oricum, sint aici, mai continui sa citesc, din cind in cind mai si scriu cite ceva, totul s-a incetinit, bucuriile s-au imputinat. Sper ca timpul sa mai aiba rabdare cu mine.