Madlena

Te vei îndrăgosti de la primele rînduri de cartea Aurorei Liiceanu. Madlena are multe dintre calităţile unei lecturi care te ispiteşte. Îţi aminteşte cu nostalgie, umor şi erudiţie ghiduşă de frumuseţea prieteniei dintre oameni diferiţi, care vorbesc şi atunci cînd tac, privind marea. Te poartă în paradisurile artiştilor curajoşi. Îţi dă şi ţie curajul de a accepta că ai dreptul la acea libertate diferită de modelul impus de ceilalţi. Scoate din uitare poveşti cu personaje feminine ieşite din tiparele epocii lor, extravagante şi pregătite oricînd să fie ele însele şi, mai presus de toate, reuşeşte să-ţi ofere noi surse de inspiraţie, dacă eşti pasionat de artă şi ai uitat să mai priveşti melancolia lubrică din picturile cu nuduri ale lui Jules Pascin şi să te laşi copleşit de verdele hipnotic din peisajele mediteraneene ale lui Hermine David. Madlena este genul acela de carte pe care o savurezi în momente de răgaz, fie că le obţii de la o reverie care îţi aduce un orizont marin într-un oraş cotropit de betoane, fie că le petreci la cafeneaua boemă dintr-un colţ de Paris un pic mai pitit sau la Vama Veche adusă într-un prezent în care boemia adevărată începe în afara sezonului. O singură condiţie trebuie să îndeplineşti: să ai o imaginaţie suficient de bogată încît să te extragi din cotidianul egal pentru a trăi în aceste locuri – Paris şi Vama Veche, aşa cum erau odată. În Parisul în care nici o zi nu semănă cu alta, în care doar petrecerile se repetau şi în care şi-au trăit scandalos gloria artiştii care îşi visau deşănţat, iubeau cu patimă şi credeau cu inocenţa începătorului în visurile lor. În acea Vamă Veche cu pitorescul unui sat de pescari, mult mai liniştită, însă la fel de atractivă pentru nonconformiştii libertini.

Pentru romancierul american, madlena e misteriosul tablou pe care l-a văzut într-un anticariat din Paris. Madlena Aurorei Liiceanu e povestea plină de întorsături neașteptate a pictoriței, care-i amintește de o bună prietenă cu care și-a petrecut multe vacanțe de vară la Vama Veche. De data asta, povestea se leagă din „mărgelele” unor episoade înșirate pe ața cărții, cam ca în romanele memorialistice cu final deschis în care cititorul e lăsat să-și închipuie ce s-a întîmplat dincolo de litera cărții. Madlena o poartă mai întîi pe Aurora Liiceanu în lumea artistică din Parisul tot mai dezinhibat al primelor decenii din secolul trecut. Apoi, din aproape în aproape, la New York, pe insula Martinica, de acolo în Bulgaria și în România, pe urmele personajelor cărții sale. În scurtele popasuri eseistice dintre episoade, Aurora Liiceanu se întoarce la felul în care ne funcționează memoria, pe tonul unei conversații cu cititorul, fără complicații academice, ci ducînd această mult dezbătută chestiune în apele limbajului obișnuit.

Cu Aurora Liiceanu, pornim din Vama Veche de altădată, decorul celei mai noi dintre cărțile sale, Madlena (Polirom, 2017), iar în Vama Veche de atunci, în serile lungi, două prietene obișnuiau să stea de vorbă nestingherite în curtea casei care le găzduia vară de vară pe ele și pe copiii lor, în anii aceia vacanțele erau lipsite de pretenții, Vama era un sat de la Marea Neagră, cu oameni primitori și tot felul de obiceiuri care își aveau magia lor, se trăia altfel în atmosfera idilică a locului, străină tînărului de azi, care o mai regăsește doar în paginile cărților. Și apoi, dincolo de Vama Veche de altădată, vei descoperi în rîndurile de față gînduri despre fericire, despre imaginație, despre călătorii, cărți și cunoaștere care, măcar pentru o vreme, îți vor rămîne în minte, căci iată cum vacanțele de odinioară, cu farmecul lor nebun, se împletesc cu timpul de acum.

Cred că vă referiți la lectura privirii și într‑adevăr Ion Bițan asta voia să-mi dezvolte, pentru că ceea ce este cultură, cunoștințele, te ajută să vezi ceea ce, ca profan, nu vezi, devenind victima modei. Goethe spunea că „omul vede ceea ce știe”. Poate eu nu știam mult, dar înțelegeam că a ști te face să vezi altfel. Frumusețea care ni se promovează prin media, prin TV este o frumusețe „de masă”, pe cînd Ion Bițan mi-a arătat cît de diversă este privirea, că privirea este un act intim mediat de cultură și, desigur, de experiență. Da, privirea se educă, există canoane în cultură, dar sînt de altă factură decît canoanele generate de media, de contagiunea dată de ceea ce media promovează. Frumusețea fizică „xeroxată” este astăzi atît de răspîndită, încît a devenit un canon al modernizării, al globalizării și al marketingului.

Printre amintirile suculente de la Vama veche se strecoară povestea complicată, de roman, a familiei Cocea, foarte rămuroasă, şi trimiteri interesante la psihologie, în încercarea de a lămuri rolul madlenei în viaţa noastră. Pentru că "memoria e cea care ne alcătuieşte viaţa". O carte superbă.