Moartea lui O-Tsuya

Titlul anunţă o poveste cu final devoalat, de parcă autorul a vrut să facă spoiler. Dar nu e chiar aşa. Romanul ce anunţa cariera literară fulminantă a unuia dintre cei mai buni autori japonezi este plin de neprevăzut şi de suspans, pe fundalul acelei lumi ce abundă în senzualitatea gheişelor şi a curtezanelor. Această senzualitate capătă, în opera lui Junichiro Tanizaki, forma unei patimi distructive, în timp ce personajele alunecă pe panta fatalităţii sau a degradării cu efecte sinistre asumate frivol. Un clasic şi totodată un concurent serios al unui autor de proză psihologică din zilele noastre datorită unui talent incisiv de a scoate la suprafaţă tot ce are natura umană mai dezlănţuit, cînd se raportează la amestecul dintre sexualitate şi partea abisală a psihicului, Tanizaki a fost un vizionar în ţara sa. El şi-a asumat curajul de a scrie franc despre acel păienjeniş construit prin întîlnirea erotismului cu afectele devastatoare şi obsesiile ce scapă de sub control. A scris în urmă cu o sută de ani un roman ce anticipa succesul thrillerelor din zilele noastre, în care atracţia erotică, imposibil de controlat, pentru o femeie seducătoare poate face dintr-un bărbat liniştit un vulcan şi îl poate implica într-un domino al faptelor brutale, de care nu se credea pînă atunci în stare.

Romanul ține de obsesia lui Tanizaki pentru femeile fatale, care s-a ținut după el încă de la povestirea de debut. Aici, femeia fatală, fiica unică a unei familii onorabile de cămătari, fuge de acasă împreună cu un servitor care pînă atunci era și el un tînăr onorabil, dar nu într-atît încît să-și poată ridica nasul la fata stăpînilor. Cei doi îndrăgostiți se apucă de crime, ca să-și vadă de amorul lor. Sîntem în Japonia tradițională, cu chimonouri și sandale, cu samurai activi și cu gheișe cu reputație încă îndoielnică, de curve cu pretenții, mai degrabă decît de artiste ale acompaniamentului. Toate astea însă nu sînt povestite și pentru cititorul occidental, cum face mai tîrziu Haruki Murakami, finalistul contemporan al Nobelului, ci pentru japonezul care ține minte dacă nu istoria, măcar tradițiile țării sale. Așa că notele de subsol ale traducătoarei mi se par binevenite. Sînt curios însă dacă aceste note nu s-ar putea adresa și cititorului obișnuit din Japonia de azi, ca să-l ajute să priceapă cuvinte care nu mai sînt în uzul limbii vorbite și care deveniseră arhaisme sau cel puțin cuvinte rar folosite, încă de pe vremea lui Tanizaki. Dar închipuiți-vă un ritm epic de un modernism fără cusur, ambalat într-o poveste despre alte vremuri, ca și cum Sadoveanu al nostru s-ar fi apucat să scrie thrillere, apăsînd pînă la podea accelerația romanelor sale. Așa ceva nu se poate, o să spuneți. O să vedeți că se poate.

Într-o Japonie de demult, O-Tsuya fuge de acasă cu tînărul pe care îl iubește. Va ajunge gheișă, va cunoaște pierzania, timpul va trece, iubitul ei de atunci va învăța să ucidă și viața lor va lua o turnură care nu poate aduce nimic bun. Străvechile mituri nipone se împletesc cu o poveste de dragoste și decădere, o poveste pe care o citești în doar cîteva ore, dar care poate lovi ca un bumerang. Aici, granița dintre fericire și dezastru e un fir invizibil.

Ce poate face dragostea dintr-un bărbat onest și un slujitor credincios? Junichiro Tanizaki sugerează în Moartea lui O-Tsuya (Edi­tura Polirom, 2017, traducere din limba japoneză și note de Magdalena Ciubăncan) că dragostea te poa­te transforma foarte ușor într-un criminal, așa cum se întîmplă cu Shinsuke, ucenic în prăvălia unui cămătar. Shinsuke se îndră­gos­tește de singura fiică a proprietarului, alături de care fuge pentru a-și împlini, crede el, iubirea.