Iluziile literaturii române (ediţia a II-a)

Reeditarea volumului Iluziile literaturii române de Eugen Negrici la Editura Polirom este binevenită pentru că mai pune, încă o dată, semne de întrebare istoriilor noastre literare, cu multele ei deformări de viziune critică. Şi dacă, pe parcursul demonstraţiei, scrise cu vizibilă măiestrie, există rezistenţe, este pentru că fiecare dintre noi sîntem sub incidenţa miturilor, „complexelor”, înrădăcinaţi şi comozi la tema pusă sub lupă de autor. De aceea, cred că asemenea carte se va citi totdeauna dublu, din cauza generalizării, fixării unui traseu al istoriei literare în…acea arie a iluziilor (cum anunţă din titlu Profesorul) critice. Pentru a găsi o ieşire din asemenea impas, cred că deconstruirea, fie şi globală, e un fundament de plecare. Nici ansamblul de mituri şi texte literare nu ar pierde, dimpotrivă, s-ar repoziţiona. Loviturile critice asupra anchilozelor (!) de percepţie a literaturii unui popor (cum o face Eugen Negrici, cu sinceritate) pot fi mai productive faţă de „rîsu’-plînsu’” continuu pe marginea unor texte fixe, necitite, dar citate ca statui. Scepticul atinge disperarea cioraniană şi se îmbracă ionescian, dar într-o căutare, demers, fără intermitenţele înaintaşului, un epicentru al seismelor noastre literare. Dar, mai bine o carte vie, riscantă, moderatoare pentru situarea literaturii române în con-Texte largi, îndelungi, decît nişte cadavre.

În Iluziile literaturii române, Eugen Negrici procedează la o demistificare a „miturilor“ ce au alimentat fenomenul literar românesc. În efortul redimensionării axiologice a unor opere, scriitori şi orientări, criticul recurge la judecăţi drastice, necomplezente, pentru dezamorsarea unor „mituri“ ale literaturii române. (...) De la excesele protocronismului, la „rîvna sincronizării cu orice preţ“, de la „tabuizarea patrimoniului literar“ la canonizarea şi supralicitarea unor scriitori sau la obsesia vechimii, Negrici propune un tablou cuprinzător al maladiilor produse de o severă iluzionare de sine. Mecanismul iluzionării funcţionează, zice criticul, pe mai multe paliere şi dimensiuni, cu consecinţe şi grade diferite de efect asupra conformaţiei receptării adecvate a literaturii române. Eugen Negrici inventariază cîteva maladii ale reprezentării de sine, de la „mimarea normalităţii“ la vanitatea sincronizărilor închipuite, la „obsesiile nobiliare“ sau la „obsesiile vechimii“, considerîndu-se că supralicitarea unor momente, accente culturale sau literare e prezentă mai ales în paginile de istorie literară.