Dinu Guțu, antropolog, jurnalist cultural și ultras dovedește o înaltă putere de analiză a societății în care trăiește, fapt care se poate remarca și în romanul său, Intervenția. Deși la o primă vedere ar putea părea un roman scris dintr-o „dictatură” a memoriei sau a simplei observări colective, este, de fapt – printre cele enumerate anterior – o cercetare antropologică, prezentînd cîteva din prejudecățile întîlnite în societatea românească, un modus vivendi al celor care aleg să uite de complexitatea vieții, cît și o surprindere a cinismului din societate. Un roman al dedublării, în care fiecare posibil lector se poate regăsi; despre cum sîntem cineva într-un anumit context, cu anumiți oameni și cum ne transfigurăm în altcineva în momentul în care ne regăsim doza de libertate alături de „gașca” noastră.

     

Romanul lui Guțu este o frescă socială fără pretenții, ce oscilează între două lumi, cea a intelectualilor și cea a suporterilor de galerie (dinamoviști în speță). Personajul central, Vlad, doctorand cu înclinații de stînga, scrie o teză despre ultrașii de la Dinamo, ducînd o existență tranșată între spațiul academic, în care lucrează în cadrul unui proiect, și spațiul-sanatoriu al galeriei cîinilor roșii. Între cele două lumi singura punte de legătură este umorul relaxat de intelectual al naratorului, care observă vitriolant trepidațiile și tensiunile din interiorul grupului academic în care lucrează și simpatetic pe cele ale grupului de microbiști, o adunătură de (pseudo)intelectuali și (pseudo)interlopi, care trăiește inerțial în cadrul convenției microbiste, după sloganul „noi îl iubim, că și el ne iubește”, băieți de cartier sau „rebeli fără cauză” (Vasile Ernu) pentru care activitatea de ultraș e ultima resursă emoțională valabilă și satisfăcătoare: „Atunci cînd ești legendă, plebeii ca noi, dacă tot nu te pot atinge, vor măcar să te scuipe. Din dragoste, desigur”.

     

Debutul literar al lui Guțu este și o premieră în literatura noastră: pentru prima dată (poate cu excepția cărților de reportaj sportiv care înfrumusețau atunci cînd nu ocoleau această lume) lumea romanului este lumea ultrașilor, a fanilor înfocați care alcătuiesc galeriile. Lumea în care pasiunea și patima sportului sînt aburii care încălzesc cazanul violenței. Un roman pop, în care se regăsesc toate temele pe care tînara generație le discută în social media: feminism, ong-uri, implicare socială și/sau politică, discriminare etnică etc. Doar că aici trecem dincolo de ecranul pe care se înșiruie doar concluziile, și vedem viața de zi cu zi a celor care scriu despre lucrurile astea pe facebook.

     

Paginile Intervenției mustesc de cultură populară, cum ar fi blazoanele socio-etnice (moldoveni = bețivi, unguri = afurisiți, steliști = „spurkați”, femei = nimfomane etc.), umorul de tip tachinerie, de multe ori cu componentă bahică, afirmarea valorilor tari (onoare, solidaritate, curaj) și, predominant, așa-zisa „băiețeală” (masculinismul care se cere reafirmat cu fiecare ocazie, de la hîrjoana fizică pînă la fanfaronada machistă). Hoinăreala de picaro a eroului prin capitole independente, definite ca acțiune, dar conectate subtil cu firul epic principal (ca în romanele lui Irvine Welsh, bardul marginalilor din Scoția postindustrială, pe care Guțu îl emulează inteligent și stăpîn pe sine), pune în contrast, pe de o parte, fățărnicia din mediile hegemonice (culturale, academice, corporatiste) și, pe de altă parte, autenticitatea vieții de suporter, înțelepciunea fără pretenții și fără prestigiu a celor care se autointitulează „ultimii oameni”.

     

În Intervenția, Dinu Guțu valorifică autoficțional, cu o dezinvoltură adesea cuceritoare, experiența sa de om al peluzei și de antropolog. Volumul în sine este destul de greu de clasat. Apărut în deja consacrata colecție „Ego. Proză” a Poliromului, Intervenția pare, dacă ne uităm peste sumar, să strîngă 17 povestiri. E adevărat, 17 povestiri care își păstrează omogenitatea, așa cum își păstrează și unele personaje. Pe coperta a IV-a, Adrian Schiop scrie despre „romanul de debut al lui Dinu Guțu”. În absența oricărui indiciu categorial/rematic pe pagina de gardă, am putea considera cartea un montaj de proze scurte. Există, însă, și o cronologie (legată de calendarul competițional fotbalistic) care legitimează încadrarea propusă de Adrian Schiop. Iar cele 17 „structuri” au complementaritatea lor. Întîlnim, în acest volum, două direcții tematice distincte: ultraseria și mediul universitar. Naratorul – abia în ultimul capitol, „Decanul nostru”, vom afla că se numește Vlad Gonzo – este ultraş dinamovist și doctorand în Antropologie. Sună cunoscut, nu? Prima ipostază înseamnă o viață aventuroasă, cu deplasări, „băieție” și tot felul de îndeletniciri specifice peluzei. Cea de-a doua înseamnă mai ales obediență, oportunism și ipocrizie. Vlad Gonzo vine din Chișinău. Dar nu spune cum s-a atașat de Dinamo București. Ar fi fost interesant de urmărit această traiectorie. (Descopăr într-un interviu că Dinu Guțu este din Chișinău. Ce mică-i lumea ficțiunii!)

     

Dacă ar ieși bătaie pe titlul de bad-boy al prozei recente de zi cu zi, Dinu ar cîștiga detașat. Cu sau fără brigada de ultrași din care se revendică. Intervenția este un debut important, chiar dacă imperfect, care evită grațios rețeta mizerabilismului castrat românesc. Autentică pînă la os, rămîne autoironică în măduvă și, tocmai de asta, valabilă. La frontiera dintre lumi, între Moldova și România, între scandările galeriile fotbal și dubla-gîndire oengistă, personajul-autor supraviețuiește. Iar asta e mare lucru. O carte ecranizabilă, care te ține și se ține în picioare.