Acum nici tăcerea nu-ți mai aparține

Articolele de opinie ale lui Asli Erdogan nu conțin multe mărturii despre propria ei pesrsoană. O parte dintre ele sînt scrise din perspectiva scriitoarei care se gîndește la suferință, la lipsa libertății și care descoperă din cînd în cînd că nu-și găsește cuvintele pentru a duce la capăt un text. Adică, în afară de lupta ei pentru drepturile omului, scriitoarea se trezește că trebuie să se mai lupte și cu cuvintele care uneori refuză s-o slujească așa cum crede ea de cuviință. În articolele sale de la începutul volumului, jurnalista din ea scrie tensionat și subiectiv despre noaptea de vară a ciocnirilor de stradă dintre armată, poliție și civili și despre un cîine fără stăpîn care o ajută să scape nevătămată din schimburile de focuri. După care, în loc să scrie despre experiențele ei din pușcărie, cum mă așteptam, scriitoarea se desprinde de ele, în căutarea unor semnificații mai largi în care personajul care e se topește într-o mulțime imensă căreia Asli Erdogan încearcă să-i găsească vocea ultimă. N-aș zice că reușește totdeauna.

Scrisă deopotrivă cu vocea unei poete și a unei activiste pentru drepturile omului, undeva la intersecția dintre literatură și jurnalism, cartea aceasta de doar 175 de pagini traversează în fugă lumea turcă, prin orașe de protest și de război care nu e război, pe sub elicoptere neobosite și printre polițiști în civil, trecând prin cartiere pustii sau jonglând la tot pasul cu morți și tragedii care par să țipe la omul mileniului trei să deschidă ochii. O călătorie pe care oricine vrea să înțeleagă mai mult din lumea în care trăiește ar trebui să o facă.