Înrădăcinarea

Nu în ultimul rînd, însingurarea tot mai accentuată din societățile moderne face din întreprinderi singurul loc de conexiune socială și apartenență comunitară, munca fiind astfel redescoperită ca izvor de dezvoltare spirituală și conectivitate intercomunitară, întocmai cum visa Simone Weil. Toate aceste teorii par necesare – poate chiar sunt – în tulburările lumii secularizate, care îl caută sub diferite chipuri pe Dumnezeu; dar reprezintă ele oare altceva decît meandrele aceleiași utopii? Budism, umanism grec, creștinism, comunism și cîte altele, încercate de Europa de-a lungul timpului: putem oare spera că măcar cîteva din mărețele bune intenții ale omenirii se vor „înrădăcina” în mileniul trei, rodind în cele din urmă? 

Convingerea că în absența transcendenței istoria devine de neîndurat este, într-o anumită lectură a Înrădăcinării, gîndul ultim al autoarei. Doar lumina caldă și discretă care se coboară din cer poate sparge opacitatea lucrurilor, le poate șlefui suprafața pînă le face transparente, deschise. Iar această dăruire bogată și neașteptată cere din partea omului un răspuns, ca o nobilă și neclintită datorie: aceea de a transforma lumea într-o casă, de a-i locui, prețui și cînta sensul, fiind astfel „smochin roditor“.

O lectură pe cît de incitantă și instructivă, pe atît de polemică pentru unii dintre noi, cei adăpați mai mult de la CNN și BBC, dacă nu și practicanți ai unei etici maximale, prin mijlocirea unei corectitudini politice duse la extremul raționalismului cartezian. De unde nu se întrevede decît infinitul. Fără oameni, însă.