Libertate

Am publicat odată și o piesă. Ca dramaturg sau scenarist, primul lucru important – care-ți devine o a doua natură – este să știi cum să le dai personajelor să-și dorească lucruri, să vrea să obțină lucruri. Scenele dintre personaje ne arată ce vor ele. Pare simplu, dar e uimitor cît de puțini romancieri înțeleg acest demers esențial, că personajele își doresc lucruri. Acesta este un motor ficțional puternic. Uneori citesc romane cu scene întinse pe 30 de pagini, descrieri, dar tot nu știu ce vor personajele. Pe de altă parte, e greu să-ți dai seama, să scoți la iveală ceea ce vor personajele. Trebuie să vii cu dorințe interesante, chiar și cu una de genul „Vreau codul de la arma nucleară“… Și mai trebuie să știi ca romancier că uneori oamenii nu știu ce-și doresc precis. De cele mai multe ori, își doresc lucruri pe care n-ar trebui să și le dorească sau nu știu ce să-și dorească. Am petrecut ani întregi încercînd să înțeleg ce vrea personajul. Și de cele mai multe ori, un dialog bun vine cu tonul acelui personaj. Vine odată cu descoperirea dorinței personajului, a conflictului, cu un subiect. Să scrii cutare scenă din carte și cutare dialog înseamnă să știi deja ceea ce personajul își dorește. De exemplu, Purity vrea o viață a ei, dar vrea să fie și aproape de mama ei, însă mama ei este de nesuportat, ceea ce n-o împiedică pe Purity s-o iubească. Acesta este conflictul, unul bun pentru un roman. Dar mi-a luat trei luni ca să-mi dau seama, trei luni mizerabile. Odată ce-ai răspuns la această întrebare dramatică: „Ce-și dorește personajul?“, atunci totul vine ușor. Așa că mare parte din lucru e invizibil, e făcut înainte de-a începe să scriu.

Cînd scriam Libertate, am găsit vocea lui Patty foarte devreme, dar apoi mi-a luat încă cinci ani să descopăr vocea pentru restul cărții. Aveam cam șase pagini cu vocea lui Patty, și acum trebuia să dezvolt lumea în care ea să existe ca personaj. Mi-a luat cinci ani! Am tot încercat să mai scriu între timp, dar suna greșit, suna ca una dintre cărțile alea despre care vorbești tu. Suna fals și se vedea efortul, ca la un romancier care vrea să scrie un roman. Și țin minte foarte bine momentul cînd am găsit vocea pentru acea carte. Eram în Berlin și era chiar în perioada în care David Foster Wallace încercase din nou să se sinucidă. Într-o zi am scris cîteva pagini - care aveau să fie primele pagini ale romanului. Și aia a fost! (pocnește din degete) Asta e! Aveam doar trei pagini, atît am scris atunci, după care n-am mai scris nimic timp de cinci luni. Dar aveam cele trei pagini și asta conta, știam că sună cum trebuie.