Zilele noastre mărunte

     

Zilele noastre mărunte, deşi începe cu accent pe englezul poposit în Moldova, devine o mixtură de poveşti locale amuzante, în care scriitorul a dovedit cît de atent s-a aplecat asupra studiului perioadei despre care narează. Cezar Amariei are stofă de povestitor pe spaţii mici şi ştie să fie atent la replici şi la ce se poate spune între ele. De aici, însă, lipseşte un element care i-ar fi făcut debutul în proză şi mai bun. El ţine de omogenitatea poveştii şi de capacitatea de a stoarce totul din personajele sale.

     

Cadrul principal ar fi sudul Moldovei, în secolul al XVII-lea. Aflînd că de 30 de ani nu se mai tipărea nimic în spațiul românesc, un ziarist englez vede în asta o oportunitate și vine aici, cu gînd să deschidă o tipografie. Cei din zonă văd însă cu totul altfel lucrurile și-l prind în plasa de păianjen a inerției, a inculturii, a superstițiilor și chiar a violenței. Fără a încărca în vreun fel memoria cu date istorice, e doar fapt divers condimentat cînd cu mîncăruri cît să faci o carte de bucate, cînd cu felurite droguri de se fumau pe atunci sau, pur și simplu, cu băutură și jocuri de noroc. De fapt, povestea este despre cît de puțin am evoluat și cît de vechi sînt problemele de care ne plîngem astăzi. Pentru cursanții „Revistei de povestiri” cred că miza este însă cu totul alta: în primăvară mă număram printre învățăcei, acum am deja proba scrisă dată și publicată la Polirom. În mai puțin de opt luni, am ajuns de la „create a new document” la o carte pe raftul tuturor librăriilor. Merită văzut ce a atras atenția unei edituri ce nu prea se încurcă cu debutanți.

     

Însă Newcomb nu este decît un personaj în acest volum, chiar inofensiv. Peste tot sînt personaje pitorești, ce înfățișează întreaga tipologie a lumii moldovenești din acele timpuri: boieri, căpetenii tătare, negustori evrei, slujbași de seamă ai Domnului Moldovei, preoți săraci și lacomi, soli turci sau poloni și mulți alții. Iar aceste personaje interpretează partituri la fel de tipice acelor timpuri, precum prostia țiganilor („atît îi duce capul”) sau antisemitismul perpetuu. În scene destul de crude, evreii sînt acuzați că vînd în post rachiu îndoit cu carne, că otrăvesc icoanele, că le vînd varză și carne de porc etc., motiv pentru a începe un adevărat pogrom, împotriva lor, în cartierele populate de ei din Galați.  

     

Cezar Amariei a şi inventat, dar a şi cercetat: găselniţa de a plasa o minimă bibliografie chiar în textul propriu-zis nu deranjează, aşa cum nu ar trebui să nu deranjeze nici auto-referenţialitatea auto-critică cu care un personaj se răfuieşte cu studenţia scriitorului. Umorul este frate bun cu Cezar, ca şi criticul. De fapt, Năstruşnicia, care şi ea îşi revendică titlul de muză de la prima propoziţie a cărţii: „Cu ochii de acum, pățaniile din acea primăvară ar putea părea năstrușnice.” Desigur, muzele se joacă, flirtează, subliniază: „Ar putea părea…” Arată „pumnul lor mic de femeie”, a şăgălnicie moldavă. Doar nu degeaba, Cezar Amariei este din Ştefăneştii Botoşăniului!!! Iar orice român care nu-şi reneagă originile mioritice, nu va refuza nici Mioriţa ca muză, undeva, printre rînduri şi zîmbete, strecurîndu-se şi deznodămîntul faimoasei balade populare.

     

Cronologic, Cezar Amariei alege să fie relativ. Planurile temporale sînt amestecate, nestricînd din farmecul povestirii însă, spre finalul cărţii, plonjînd în lumea contemporană, unde personaje excepţionale, raportat la restul cărţii, dreg, pescuiesc, urmăresc, dezleagă ş.a.m.d.: subsemnatul apare şi el, într-un fel nereliefat, dar în acelaşi timp prea bine… situat, sic, Tudor Neacşu, despre care am scris mai ieri aici, în legătură cu celălalt debut remarcabil, „Karga”, jurnalist, încearcă şi el să se descurce prin apele vag întunecate al Galaţiului, „eroii” contemporani fiind însă Mircea şi Matei, nu cel Bătrân şi nici evanghelistul, ci doar doi tîlhari (braconieri) care vor sta de-a dreapta şi de-a stînga unui morun despre care am bătut deja apropo, un peşte în intestinele căruia se va afla relicva de la care a plecat, ca un arheolog, Cezar Amariei, în construcţia romanului (exagerez! Nu cred că furculiţa a avut vreun rol!): „o furculiță cu patru dinți, după noua modă franțuzească, cu inițialele lui gravate” (ale lui John)…