Ultima cruciadă

(...) acțiunea din romanul Simonei Antonescu este plasată temporal în 1456, an care are în centru cruciada condusă de voievodul Iancu de Hunedoara împotriva turcilor, deveniți un imperiu puternic după Căderea Constantinopolului în 1453. Scriitoarea nu are drept miză reconstituirea punctuală a adevărului istoric, ci se centrează pe momentul în care, după ce oprise înaintarea turcilor spre Cetatea Belgradului, voievodul se îmbolnăvește de ciumă și moare. (...) Povestea fiecărui personaj din ambele romane e absolut fascinantă, nu atît faptic vorbind, cît mai ales la nivelul atmosferei și al limbajului, subtilități stilistice proprii fiecăreia dintre cele două scriitoare.

Roman și al unui cortegiu funerar, al unei procesiuni quasi-infinite a condiției umane din Evul Mediu (perpetuu?), Ultima cruciadă poartă pecetea metafizică a acceptării Ultimității, pentru a ne juca puțin: ultimitatea presupune o anume lipsă de viață viitoare în sine. (…) Căzută în mrejele Scrierii și ale Poveștii, Simona Antonescu nu mai ajunge la capătul călătoriei, chiar dacă personajele își îndeplinesc misiunea (Din toate punctele de vedere, inclusiv scriitoricesc: de toți proscrișii te îndrăgostești dacă reușești să fii candid cititor! Parcă ai vrea ca poveștile vieților lor să mai fie, să continue cumva!).

Simona Antonescu reușește performanța de a oferi cititorilor un roman istoric palpitant, cu personaje bine conturate și reconstituind cu precizie și culoare realitățile vremii și trăirile unor eroi care aparțin diferitelor straturi sociale. Marea și mica istorie se combină, mesajul patriotic nu lipsește, dar este suficient de atent dozat pentru a nu deveni propagandistic. În același timp, proza ei este modernă și conține câteva elemente originale, absente din proza istorică românească și puțin prezente chiar și în cea mondială, cel puțin în cea citită de mine. Uneltele scriitoarei sunt expuse pe față, ca într-o reprezentație de teatru in care vedem culisele și mașinăriile de scenă. Povestea, cum o numește scriitoarea, se zămislește din povestirile individuale ale eroilor, dar odată pusă pe picioare capătă o viață a ei, devine erou de sine stătător al legendei istorice …

Nu e doar un roman istoric, nu e doar o poveste despre un episod medieval, ci e o poveste despre scriitură, despre arsenalul scriitoricesc, despre perceperea istoriei mari şi a istoriilor „mici”, despre eroi în diferite ipostaze, cu sugestia că adevăraţii eroi sînt marginalii, cu insistenţă doar pentru construirea unui portret nu atît pentru personajul istoric Iancu, ci pentru omul măcinat de gînduri, dileme, îndoieli, la a cărui imagine definitivă cititorul este invitat, subliminal, să colaboreze. Prin acest roman autoarea, Simona Antonescu, îşi consolidează un loc binemeritat, într-un gen ce pare să reînvie, în cel mai benefic sens pentru evoluţia romanului românesc.

Cel de al doilea roman evocator al Simonei Antonescu, publicat tot la Polirom, Ultima cruciadă (2019), este o întoarcere într-o istorie și mai veche, cea din secolul al XV-lea. E un studiat mod de a da limbile ceasului înapoi ca să înțelegi trecutul unei întregi colectivități etnice reduse la minorat, ca drepturi, deși era veche, neagresivă și majoritar trăitoare în Transilvania. Ni se oferă, cu subtilitate, ca intenție motivantă a discursului cărții, o anamneză utilă celor de astăzi, care pot cunoaște istoria prin literatură. Romanul întreg, ca poveste de ascultat înțelegător, e o creație, fabulează mult, îmbrăcînd cu rost osatura unor sporadice date documentar confirmate. (…) Este o carte de citit și pentru scriitura irigată poetic, afectivă fără să fie patetică în maniera de a îngîna istoria.