Povestea cu elefantul vizirului

În colecția Povestea cu elefantul vizirului, apărută la noi în 2020, sînt șaisprezece povestiri despre o mulțime de stări și manifestări ale omului pus în diverse situații și în fiecare dintre ele autorul dă o maximă importanță detaliilor sufletești. În majoritatea prozelor, personajul principal este asemeni tuturor din tîrg, cu particularitățile lor: închiși, bîrfitori, răzbunători, dar în același timp este special – doar lui i se întîmplă ceva deosebit sau el e cel care schimbă lucrurile.

Povestirile din acest volum sînt, nici vorbă, scrise din perspectiva unui om de stînga, pentru care lupta cu turcii de pe Cîmpia Mierlei a fost momentul augural al conștiinței naționale a învinșilor. Ceea ce mi se pare azi încă uimitor în povestirile lui Andric e puterea lui de a înțelege cum se schimbă relațiile dintre învinși și învingători, de-a lungul timpului, și mai ales cum conștiința de supuși ai Imperiului Otoman a oamenilor locului se metamorfozează după cum se schimbă afacerile istoriei. (…) Povestirea care dă titlul cărții, cea cu elefantul vizirului, e de o expresivitate fără cusur. (…) Dar cele mai multe dintre povestirile lui I.A. nu țin de lovitura de teatru din final, aia care întoarce lucrurile pe dos, ci își văd liniștite de treaba lor, ca și cum ar fi povești pe care cititorul știe cum să le întoarcă pe dos, față de finalul lor literar. Ca și Camus, Ivo Andric știe că literatura nu e o afacere ideologică, ci chiar dacă se bagă în asemenea treburi, trebuie să-și găsească scăparea în ficțiune, nu în ideologia vremii.

De o extraordinară varietate, povestirile acestui volum oferă o panoramă a lumii care urmărește nenumărate destine, din veacuri diferite, mereu și pretutindeni, în mișcarea lor prin lume și în toate schimbările lor, radiografiind și reînviind crîmpeie de viață din acest spațiu bosniac aflat la confluență de imperii, sfîșiat de istorie, rezistînd pentru a-și aminti, a tîlcui și a-și spune altfel adevărurile, pentru a le da mai departe ca singura formă durabilă de păstrare a identității. Dincolo de desfășurarea multifațetată a temelor, volumul brodează în jurul acestei idei, evidentă în ultima povestire, Panorama, o vastă metaforă a imaginației, a lumilor posibile, a neirosirii, a căutării frumuseții și adevărului uman – cu toată suferința și deșertăciunea pe care o implică, dar nu mai puțin viu și adevărat și etern.

În colecția Povestea cu elefantul vizirului (…), reeditată recent de Polirom, sînt șaisprezece povestiri despre o mulțime de stări și manifestări ale omului pus în diverse situații, și în fiecare dintre ele autorul dă o maximă importanță detaliilor sufletești. În majoritatea prozelor, personajul principal este asemeni tuturor din tîrg, cu particularitățile lor: închiși, bîrfitori, răzbunători, dar în același timp este special – doar lui i se întîmplă ceva deosebit sau el e cel care schimbă lucrurile.