Reportajele mele. 1927-1938

Scrisul lui Brunea-Fox este asemeni unei camere cinematografice care se avîntă dincolo de marginile trasate de respectabilitatea vremii sale. Coborîrea în leprozerie este una dintre capodoperele sale: amestecul de precizie documentară şi de trepidaţie narativă este remarcabil. Leproşii sînt stigmatizaţii, marginalii, uitaţii, persecutaţii: faptul divers al evadării din colonia medicală dezvăluie o tragedie ascunsă. Instantaneele lui Brunea-Fox sînt încărcate de o poezie nostalgică în clipele în care salvează ceva din ingenuitatea şi candoarea evreimii sărace din Maramureş. Este acea umanitate pe care Holocaustul o va nimici, este acea umanitate al cărei chip despovărat de zgura antisemitismului este păstrat aici, ca într-o cutie de fotografii de familie. (…)

Reportajul lui Brunea-Fox este o secvenţă din istoria intelectuală a modernităţii noastre. El participă la un moment al căutărilor febrile, înainte ca piatra tombală a dictaturilor să se aşeze peste România sa. Identitatea lui Brunea-Fox este alcătuită din materia textelor sale: intensă, pasionată, empatică, angajată, umanitară. Literatura sa devine o autentică ficţiune documentară. Vocea reporterului este vocea umanităţii în mişcare.

Editura Polirom a publicat recent antologia Reportajele mele. 1927-1938, ediţie îngrijită de Lisette Daniel-Brunea, cu cele mai frumoase și mai tulburătoare reportaje ale sale, care arată o față prea puțin știută a societății românești din glorificatul interbelic.

„De la Caragiale nu s-a inventat nimic nou”, scria, în 1928, F. Brunea-Fox, cel pe care Geo Bogza îl considera părintele reportajului românesc şi căruia Tudor Arghezi îi admira „inteligenţa sclipitoare”. Constructivist discret – a publicat o singură carte în timpul vieţii –, F. Brunea-Fox îşi cîştigase în epocă apelativul de „prinţ al reporterilor”, iar reportajele sale extraordinare din mahalaua Bucureştilor interbelici, cele despre leproşii dintr-un lazaret din Delta Dunării sau cele de pe insula Ada Kaleh îl făcuseră pe Ovid S. Crohmălniceanu să constate că, deşi sub semnul vitreg al efemerului, „păstrează o nemaipomenită prospeţime”. Secretul constă în poezia care se strecoară pe negîndite în reportaje şi într-un simţ extraordinar al vieţii.

În sfîrşit, antologia Reportajele mele e oferită acum de Editura Polirom, într-o ediţie îngrijită de Lisette Daniel-Brunea şi care include fotografii ale lui Brunea-Fox alături de poetul Benjamin Fundoianu, de I.G. Duca şi de mareşalul Averescu, dar mai ales printre locuitorii insulei Ada Kaleh, lîngă leproşii dintr-un lazaret, alături de zilieri, mici meseriaşi ori bandiţi. (…) Cu o inteligenţă sclipitoare şi un gust artistic exersat (observate de Arghezi în „Bilete de papagal”, 1928), Brunea Fox a fost un jurnalist de stînga care, în anii ’20-’30, a ştiut să nu graviteze, vizibil, în jurul propagandei. Altfel, reportajele de-atunci ar fi ratat intrarea în galeria textelor de longue haleine – după cum le numea Geo Bogza pe acelea care rămîn agăţate de scena publică. Iar dacă ar trebui să sintetizez în două cuvinte Reportajele mele, aş spune doar atît: condiţia căutării. E ilustrată de F. Brunea-Fox în fiecare însemnare (pătrunsă de vervă organică) despre un interbelic care, din destule unghiuri, seamănă cu lumea contemporană mai mult decît s-ar crede.

(…) trebuie salutată reeditarea recentă a volumului lui F. Brunea-Fox, Reportajele mele.1927-1938. Dar nu numai studenții sau jurnaliștii ar trebui să citească antologia de față, ci de toți cei care cred că presa trebuie să demaște corupția, indolența autorităților, populismul politicienilor, deturnarea votului democratic, să atragă atenția asupra periferiei sociale. (…) În mod evident, Brunea-Fox a practicat un jurnalism riguros, profund investigativ, dar nu lipsit de fantezia, libertatea, imagistica și îndrăzneala literaturii de avangardă sau de sarcasm și realism, cum nota George Macovescu, prieten de-o viață al lui Brunea-Fox.

Mă îndoiesc că reportajele lui Brunea-Fox pot fi date ca exemplu de stil jurnalistic studenților. (Poate doar cursanților la creative writing!) Îi plăceau cuvintele rare (nerecomandate), scria adesea la persoana întîi și nu se ferea să-și dea cu părerea despre subiecții săi (nici atît), nici să recurgă la ironii (cu atît mai puțin). Brunea-Fox a fost mai curînd un povestitor talentat travestit în reporter. Cusurgiul Arghezi îl lăuda, fără să-i bage și strîmbe, ca altora.