Nemesis (ediția 2020)

Nu e un roman de caz, ci unul de ansamblu deși, ca mereu la Roth, sînt mai multe personaje de o pregnanță de netăgăduit. Este romanul Newarkului în timpul celei de-a doua epidemii de poliomielită – prima fusese în 1916 -, cea de după al doilea război mondial. Ce mă fascinează aici, dincolo de geniul literar al lui Rorh, este un fel de actualitate. (…) Trecînd peste îmbrăcămintea diferită și peisajele arhitecturale modificate de vreme, am avut o stranie senzație de deja vu, o lume de mascați, o distopie – vatmani, șoferi și călători mascați, vînzători și cumpărători mascați, bărbați, femei și copii, civili și polițiști, cu toții mascați. Ce vedem zilnic de mai bine de trei luni. În romanul lui Roth senzația vine din altă parte, din comportamentele recomandate de autorități – distanțare fizică, evitarea zonelor roșii și a aglomerațiilor, exodul spre țărmul mării sau în munți etc. (…) Dar cea mai mare senzație de deja vu provine din gîndurile personajelor a căror minte este tot mai ocupată de chestiune, cum ni se întîmplă nouă acum, cu strania lighioană chinezească!

Un roman despre eșecul care e în noi, pe care încerci să-l ții la distanță, dar asta se dovedește imposibil. Despre orgoliu. Și încrîncenare. Despre trădare. Și vinovăție. Sau un roman despre o tragedie socială de o vară, care nu trebuia să devină o tragedie personală. Dar în asta s-a transformat. (…) Curaj sau lașitate, hybris sau doar gest întru totul omenesc? E o întrebare la care fiecare are răspunsul propriu. Pentru că viața nu e o disciplină sportivă, în care, pentru victoria sau eșecul celor trei D (dedicare, dîrzenie, disciplină), să fii singurul responsabil. Și pentru că boala (cea adevărată, a trupului) nu alege și are forme necunoscute (și, uneori asimptomatice) de a se propaga. La fel ca eșecul.