Soareci si oameni

Nuvela Şoareci şi Oameni, scrisă de John Steinbeck (deţinător al unui premiu Nobel – cu accent pe a DOUA silabă) m-a uimit atât de mult din două aspecte: nu mă aşteptam (contrar predicţiilor mele cauzate de un limbaj american-ţărănesc al anilor 1930 tradus în româneşte) să o termin atât de repede de citit (cred că nu mi-a luat 2 ore textul propriu-zis – prefaţa o citisem acum câteva zile) şi nici că-mi va plăcea atât de mult (ceea ce citisem la un moment dat despre ea m-a făcut să am dubii în ceea ce priveşte subiectul abordat. De aceea, vă sfătuiesc, din totul sufletul, să nu faceţi PREA multe cercetări pe internet înainte de a citi o carte, nu de alta dar veţi întâlni Marea criză economică de după primul război mondial numită şi Marea Depresie (şi asta pe un sait “cu greutate”) – acum serios!!! sau nişte “recenzii” care nu sunt nimic altceva decât prefaţa cărţii extra-comprimată şi de o calitate precară ( citind prefaţa am reuşit să recunosc frânturi citite pe internet, asumate desigur de anumiţi “autori”).

Cam multe paranteze, încep să mă pierd printre cuvinte şi încă nu am scris nimic despre cartea propriu-zisă. Despre Marea Depresiune (nu Depresie) nu voi vorbi, informaţii există în sute de cărţi şi surse online, nu aveţi decât să vă documentaţi (cred că deja pentru unii subiectul CARTE e plictisitor, darămite să mai fac şi inserţii de istorie). Însă am amintit de ea deoarece acţiunea se petrece în acea perioadă. Facem cunoştinţă cu George şi Lennie, doi muncitori (mai mult sau mai puţin zilieri) care fug de la o fermă în urma unui incident în care Lennie fusese implicat. Cei doi se îndreaptă către o altă fermă unde vor câştiga 50 dolari pe lună, spre un vis care, speră ei, dacă vor munci şi vor strânge banii vor reuşi să şi-l îndeplinească. Visul (prezentat în multe surse ca visul agrarian) în ce constă?

- Haide, George. Spune! Te rog, George! Cum ai mai spus al’dată.

Glasul lui George deveni grav. Îşi repeta vorbele într-un anumit ritm, de parcă le-ar mai fi spus de multe ori până atunci.

- De-alde noi, ăştia, care munceşte pe la ferme, e oamenii ăi mai singuri de pe lume. N-are familie. N-are nici un locşor al lor un’ să se ducă. Vine la câte-o fermă şi munceşte pe brânci pân-adună un ban, ş-apoi se duce la oraş şi-i curge printre degete ce-a adunat, şi de cum se trezeşte, iar se duce să se spetească la altă fermă. Nu speră n’ica, n-aşteaptă n’ica, n-are nici un viitor.

Lennie era încântat.

- Aşa, aşa. Acu’ zi de noi!

George vorbi mai departe:

[...]

- Hai că zic. Într-o bună zi o s-avem toţi biştarii adunaţi şi-o să ne cumpărăm o căsuţă şi vreo două pogoane colo, ş-o vacă, şi nişte purcei, şi…

În acest ritm, de mai multe ori pe parcursul cărţii, George repetă aceleaşi fraze, acelaşi vis, întrerupt uneori de sărmanul Lennie care, de-acum, învăţase pe de rost planul, cu toate detaliile lui, visând cu ochii deschişi la ziua în care George îl va lăsa să aibă grijă de iepuri, să se ducă cu un sac să le culeagă lucernă. După care să-i mângăie uşor, aşa cum mai mângâie câte un şoarece (chiar mort) la el în buzunar. Căci în lipsa unui animal cu blana fină, merge şi un şoarece…

Ştiu, mă întind, dar nu mă pot abţine. Nu voi insista pe acţiunea cărţii (constând în scurta şedere a celor doi camarazi la ferma californiană, integrarea lor acolo şi apropierea iminentă de îndeplinirea planului lor), aş strica tot elementul surprizei (lucru care o să se întâmple şi dacă citiţi prefaţa, eu vă recomand să o abordaţi la finalul lecturii), de aceea voi vorbi puţin despre cele două personaje principale.

Lennie este un om cu dizabilităţi mentale, îngrijit de tuşa Clara până ce aceasta s-a stins din viaţă, după care a devenit camaradul lui George, devenit astfel cel ce avea grijă de sărmanul om mare cu minte de copil. Lennie îmi aminteşte foarte mult de personajul John Coffey din filmul The Green Mile, un om care trăieşte într-o lume proprie, închipuită, unde nu există răutate. Pentru el noţiunea de violenţă, răzbunare, nu există. Dacă face rău nu o face cu bună ştiinţă, aşa cum nu a vrut nici să omoare acel căţeluş care se juca muşcându-l. Aşa cum nu a vrut nici să strivească şoarecele mort din buzunarul lui, singura lui vină fiind faptul că mângâierile mâinii lui uriaşe provocau durere.

Femeile în această nuvelă nu sunt individualizate nici în momentul apariţiei episodice ca persoană în carne şi oase (cu excepţia descrierii unei matroane, Suzy – care de fapt nu apare ca personaj ci poate ca instituţie socială a vremurilor, sau tuşa Clara care este amintită ca fiind tutorele lui Lennie). Ele sunt considerate, de George şi alte personaje ca fiind cele ce provoacă problemele. Mai bine le-ar fi lor, fără femei, la o fermă unde să aibe fiecare patul lui într-o odăiţă numai a lor, acolo de unde nu i-ar putea da nimeni afară…

Alte citate preferate:

Omu’ se ticăloşeşte dacă n-are pe nimeni. Fie cum o fi, da’ tre să fie cineva lângă tine. Îţi spui io, strigă, îţi spui io, omu’ când e prea singur se-mbolnăveşte.

[...]

Nevasta lui Curley zăcea pe jumătate acoperită cu fânul galben. Şi josnicia, şi visurile ce le urzise, şi nemulţumirea, şi setea de a stârni atenţie pieriseră cu totul de pe faţa ei. Era tare drăguţă şi simplă, şi chipul îi era gingaş şi tânăr. Obrajii fardaţi şi buzele vopsite cu roşu o făceau să pară vie, dormind uşor. Zulufii, ca nişte cârnăciori delicaţi, erau răspândiţi în fân, îndărătul capului ei, şi buzele îi erau întredeschise.