Saman

Mi-am dorit tare mult să îmi placă „Șaman”. Și am încercat să nu mai fac greșeala care mă caracterizează în ultima vreme, deci nu am mai avut așteptări. Eu am pornit la drum (cale de puțin peste 500 de pagini, menționez pentru a mă autovictimiza) cu entuziasmul că mă așteaptă o carte nouă și frumoasă cu o temă care mă pasionează, cu o copertă frumoasă, de un autor care mi-a plăcut totuși mai mult cu Trilogia Marte decât cu cartea asta.

Deci „Șaman” a apărut în 2013, iar 3 ani mai târziu a ajuns și la noi, fiind tradusă de Gabriel Stoian. Când mi-am dat seama că nu e tocmai ce ar putea fi, recunosc cu părere de rău că am crezut că e vina traducătorului – dar n-am avut dreptate. Ba chiar, citind apoi câteva paragrafe în limba engleză, am dedus eu că traducătorul și-a dat chiar silința pentru noi, să nu simțim neconcordanțele de limbaj și inconsistența autorului.
Cu toate acestea, ideea este genială, iar asta a salvat cu mult cartea când am evaluat-o pe Goodreads. Până la urmă, povestea mă interesează cel mai mult și modul în care mă face să mă simt, nu neapărat modul în care e scrisă ea.

Uneori aproape că ajung să cred despre mine că trăiesc cu impresia, ba chiar cu convingerea, că povestea există undeva acolo, singură și izolată și minunată, așteptând ca un cineva anume să o pună pe hârtie și să o dea lumii. Iar povestea asta e grozavă, poate că autorul nu a dispus de toate mijloacele pentru a o face să sune așa cum merita. Sau poate doar cred asta pentru că am citit cartea aceea pe care am urât-o de Elizabeth Gilbert, „Lecții de magie”.

Prin urmare, Kim Stanley Robinson spune povestea unui trib din Epoca de gheață (how awesome?!) și a câtorva personaje extrem de bine conturate. Dacă e să găsesc vreun motiv bun pentru a-i ierta păcatele autorului, acela este construcția personajelor – sunt complexe și complicate, sunt umane și cumva aiurite și prostuțe în lumea aceea mare și rece care decide în fiecare clipă cursul vieților lor.

Thorn este șamanul tribului, iar Loon este ucenicul său – deloc pasionat de posibilitatea (mai degrabă obligativitatea) de a deveni șaman, este totuși cât poate de supus, cu unele momente aparent justificate de rebeliune. Thorn este ursuz, dar asta l-a făcut cumva mai autentic și amuzant pentru mine, iar apoi ajunge să-și arate latura umană când este nevoit să îi salveze pe Loon și Elga, soția acestuia, de la un trib care îi ținea ostatici după ce inițial o răpiseră doar pe femeie. Heather, bătrâna considerată vrăjitoare și de care toți se tem, mai puțin Loon, este un personaj la fel de credibil; nu i-a lipsit nimic, nu i-am găsit niciun minus, a fost personajul potrivit în romanul potrivit.

Nu mi-au plăcut descrierile fără de sfârșit ale unor lucruri și locuri deloc necesare – copaci și animale avem și noi astăzi, știu că-s răutăcioasă, dar preferam să văd că predomină ceva specific respectivei perioade, nu generalități. Însă, la fel, modul în care autorul a împletit aceste elemente care la început mi s-au părut a nu se potrivi îl salvează de alte reproșuri pe care aș putea să i le fac.

Așadar, era să fie un „nu” pentru „Șaman”, dar după pagina 200 s-a transformat într-un „da” ferm: povestea a devenit progresiv mai alertă, mai logică cumva, mai interesantă per ansamblu. Deci da, mai ales dacă vreți o poveste cu complicații sociale incipiente, iubire cu năbădăi, răpiri, canibalism, troc și altele, totul pe un fundal care se simte rece la propriu, nu vă lăsați descurajați de cele 500 de pagini – dacă începe să te prindă, nu o mai lași din mână până când nu te asiguri că toată lumea e bine.