New Yorkul de altădată

Faptul ca Edith Wharton este considerata unul dintre cei mai de seama romancieri americani, ma face sa ma gandesc ca gusturile mele in materie de literatura nu sunt deloc cizelate. Am deschis fascinata aceasta carte, cu gandul de a patrunde in lumea atat de greu accesibila a trecutului, mai ales in New York-ul de alta data, in “curtea” unor familii bogate, care dominau societatea in anii ’40, ’50, ’60, respectiv ’70 (adica cele patru povestiri care alcatuiesc volumul). Nu spun ca Edith Wharton nu scrie bine. Dimpotriva, are un talent admirabil la scris. Se pricepe sa construiasca personaje si sa nareze la obiect, incadrandu-se in dimensiunea unei povestiri.

Ceea ce spun e ca personajele alese de ea, in mare parte, nu mi-au creat sentimentele la care m-am asteptat. Deciziile, comportamentele lor si modul de gandire, bine redat prin introspectii, nu au ajuns la sufletul meu. Ba mai mult, la ultima povestire, am simtit ca fiecare fibra a fiitei mele respinge evolutia personajului principal, precum si destainuirile lui. Dar ajung si acolo.

Prima povestire este despre un tata dominator si fiul sau. Avand o anumita doza de umor la inceput (se putea si mai bine, zic eu), povestea debuteaza binisor. Dar motivul declansarii conflictului nu mi s-a parut suficient de solid. Daca ar fi fost prezentata situatia intr-un mod caricatural sa zicem, folosind mai mult comic de situatie sau de caracter, ar fi iesit ceva grozav, similar cu Caragiale. Dar autoarea a luat-o pe panta serioasa si a cam “rasuflat” spre final actiunea.

A doua povestire, “Fata batrana”, este draguta si prezinta bine atat societatea, cat si familia din acea perioada. Nu am obiectii semnificative, poate doar senzatia ca autoarea le-a trasat niste destine personajelor aproape cu rigla. Iar ele toata viata au mers pe aceeasi linie, desi, in opinia mea, aveau si alte posibilitati. Sau ma insel, ca vorbim de anii ’50 iar ca femeie, sa schimbi cutia de viteze a vietii era, poate, prea riscant…

Din a treia povestire, marturisesc ca nu am inteles nimic. Am terminat-o cu impresia ca mi-a scapat “spilul”. Daca o citeste cineva, rog sa mi-o explice intr-o mini-recenzie. Actiunea a incetat la un moment dat si a intervenit un “deznodamant” care face cam jumatate din lungimea povestii.

Ultima e superba… Dar e superba pentru cine nu a simtit ca vrea sa ia “personaja” principala si sa-i suceasca gatul. Femeie oribila ca aia nu am intalnit in toata literatura, iar acest lucru reiese dintr-un dialog incarcat de marturisiri pe care-l poarta cu fostul ei amant. Evident, nici autoarea si nici personajul narator nu o portretizeaza astfel. Finalul este linistit, lasandu-ne vesnica impresie de “asa a fost destinul. Ce sa faci, n-ai ce sa faci”.

In concluzie, nu stiu cum sa evaluez aceasta carte. Este bine scrisa si in cea mai mare parte interesanta. Din pacate, e ca un colier misto de rubine, pentru cineva care nu prefera rosul.