Gradina uitata

Am tinut sa cumpar aceasta carte, convinsa, inca de la inceput, ca o sa fie peste masura de interesanta, cum a fost si “Casa de la Riverton”, de aceeasi autoare. Si chiar daca mi-a luat mai bine de o luna s-o citesc, mi-a lasat o impresie de ansamblu, care din pacate se situeaza sub "Casa de la Riverton". Romanul inglobeaza extrem de multe detalii iar ca sa analizez fie si o parte din ele, ar lua vreo 10 recenzii, nu una. De la inceputul cartii si pana aproape de jumatate, autoarea ne introduce, pe langa personajele principale, inca un vagon de alte personaje. Densitatea personajelor per capitol este enorma si trebuie sa fii un cititor antrenat ca sa nu pierzi sirul, cu atat mai mult cu cat unele sunt prezentate in diferite etape ale vietii lor – tinerete, maturitate, batranete timpurie, batranete tarzie… Acelasi lucru se poate spune despre asa zisul time-line al cartii. Autoarea joaca ‘sotronul’, sarind peste 10-20-50 de ani, revenind, sarind in spate, revenind iar in fata. Aceleasi personaje, cu alt statut (cel din tinerete) si foarte mare atentie la legaturile de rudenie, fiindca este vorba de 4 generatii ale unei familii si la un moment dat, cititorul se poate pierde in meandrele ADN-ului. Tot la inceput, avem de a face cu o impresionanta cantitate de informatii, referitoare la familia controversata care costituie subiectul cartii. La un moment dat, ai impresia ca citesti un documentar de pe History Chanel. Unele informatii – in umila mea opinie – puteau lipsi, desi majoritatea sunt importante pentru firul povestii. Pacat ca nu e nimic care sa ne determine sa credem asta de la inceput si trebuie sa citim pana la capat ca sa ne dam seama ca de fapt au fost de ajutor. Incepand cu jumatatea cartii, daca suntem copii destepti, ne obisnuim cu sariturile peste ani, cu relatiile dintre personaje si intelegem cam ce vor ele sa faca. Atunci, povestea incepe sa curga, ca un basm, cu descrieri de peisaje, cu zane, printisori, vrajitoare, cu imaginea Londrei, a conacului Blackhurst si a imprejurarilor acestuia. Urmarim 3 femei in drum spre implinirea destinului lor: Eliza care traieste la inceputul anilor 1900, Nell care traieste in anii ’70 si Cassandra care traieste in secolul 21. Urmarim cautarile ultimelor doua si povestea celei dintai, facem tot felul de legaturi in minte, traim descoperirile lor… E imposibil sa nu-si puna amprenta asupra cititorului, macar putin, povestea si intrigile ce au loc la conacul Blackhurst, in gradina uitata sau pe falezele descrise in detaliu. Desi finalul e imprevizibil, eu am intuit o parte din el. Poate din cauza ca mi-am dat seama cum gandeste autoarea si ce conexiuni a facut ea in minte cand a scris povestea. E un final bombastic, destul de dur si – surprinzator – bine sintetizat, golit de abundenta detaliilor din restul cartii. E genul meu de final. Nu se poate spune ca acestei carti ii lipseste ceva anume – e impropriu spus ca exista ‘lipsuri’ intr-o carte care are extrem de multe informatii, chiar tot ce ai putea cere sa afli despre o poveste. Insa eu am mai dat peste carti groase, pline de descrieri de locuri si personaje, care totusi nu lasa impresia de incarcare a paginii, cu lecturi mult mai usoare. Fiindca asta a fost o lectura grea, detaliile aproape sufocand pe alocuri povestea. Fata de “Casa de la Riverton”, a mers mai greu, iar personal, prima mi s-a parut mai alerta, mai captivanta, desi finalul, intrigile, personajele si efectul lor asupra cititorului au fost la ambele de calitate. Probabil voi mai citi si alte carti de Kate Morton, dar cu siguranta imprumutate si nu cumparate.