Flori pentru Algernon

Câteodată poate e mai bine să nu știi chiar tot, să nu știi ce părere au alții despre tine, să nu-ți dai seama cât de multe îți lipsesc. Asta nu înseamnă neapărat să fii mai puțin deștept, ci pur și simplu să ai sufletul mai liber. Atât timp cât te simți bine în pielea ta și te simți împlinit, nimic altceva nu mai contează, ci doar că ești fericit așa cum ești. Charlie e retardat mintal și știe asta, însă e destul de fericit cu viața sa, ajunsă undeva la 30 și ceva de ani. Lucrează în brutăria unui prieten de-a unchiului său, acesta din urmă având grijă de el după ce părinții l-au abandonat, fără să încerce măcar să-i ofere un ajutor concret lui Charlie. Se simte bine când știe că poate fi de ajutor, că are alături câțiva colegi cu care schimbă zâmbete și glume, chiar dacă majoritatea au legătură directă cu el. Nu e singur, și asta-l face să se simtă cât de cât fericit și împlinit în ignoranța în care trăiește. Atunci când Charlie Gordon este abordat de doctorul Strauss și profesorul Nemur pentru a participa la un experiment ce constă într-o operație pe creier, fapt care-l poate face mai deștept, în sufletul lui încolțește îndoiala. Poate că o să fie mai fericit dacă o să fie mai deștept. Poate că ceilalți îl vor aprecia mai mult dacă o să poată face totul mai bine. Poate că în sfârșit îi va demonstra mamei lui că e capabil să se schimbe și să ducă o viața normală, că nu e un pericol pentru nimeni. Astfel, acceptă propunerea de-a încerca să-și schimbe viața. După ce-l cunoaște pe șoricelul din laborator, numit Algernon, și vede cât de mult l-a schimbat operația, își dorește și mai mult să devină deștept. Faptul că Algernon reușește să-l bată la toate întrecerile experimentale îl face să se ambiționeze mai mult ca niciodată. Întreaga carte e alcătuită din rapoartele lui Charlie din timpul experimentului, așa că se poate vedea cu ochiul liber schimbarea. Dacă la început abia știa să scrie corect, să lege două fraze și să gândească oarecum coerent, după operație se pot vedea schimbări, rapoartele sunt din ce în ce mai corect scrise și modul de exprimare e din ce în ce mai științific. El ajunge la un grad de inteligență mult mai mare decât se așteptau dr. Strauss și profesorul Nemur, ba chiar îi întrece și pe aceștia în cunoștințe. Are o capacitate impresionantă de a învăța și reține lucruri noi. Operația se pare că a reușit și asta nu poate decât să-i bucure pe toți, însă nu e chiar așa. Cei din jurul lui Charlie încep să se simtă inferiori, chiar jigniți de superioritate acestuia și îl dau la o parte. Așadar, rămâne fără slujbă, fără puținii prieteni ce-i avea, și nici măcar nu reușește să aibă o relație amoroasă cu Alice, profesoara ce i-a fost alături pe durata experimentului și l-a ajutat să învețe să scrie corect. Totuși, reușește să-și întâlnească familia, deși nici întâlnirea cu aceștia nu a fost așa cum se aștepta. Experimentul nu a reușit așa cum se așteptau, nu a avut un rezultat permanent, căci Charlie începe treptat să-și piardă din capacități, informații și toate cele, iar rapoartele lui ajung din nou să fie ușor indescifrabile. Desigur, am putea spune că experimentul a eșuat din prima, căci poate l-a făcut mai inteligent, însă totodată l-a făcut trist, singur și uneori chiar arogant. Așa că, punând în balanță cele petrecute, cum e mai bine să fii? Nici deasupra tuturor, nici sub. Echilibrul e secretul, să-ți găsești anturaj pe măsura ta, cu care să poți conviețui. Deși primele pagini sunt greu de citit, căci rapoartele scrise sunt indescifrabile, pline de greșeli de scriere și gramatică, mă bucur că n-am abandonat cartea. Daniel Keyes a ales o tema foarte intrigantă și rar abordată, cel puțin pentru mine a fost ceva nou. Mi-a plăcut mult și m-a întristat în același timp, povestea lui Charlie e tare emoționantă și profundă, cu siguranță mișcă sufletul oricărui cititorul și totodată ne arată o altă perspectivă a persoanelor cu astfel de dezabilități, ne ajută să devenim mai empatici.