Despre dragoste și umbră

Am citit cartea aceasta iubind-o şi urând-o în acelaşi timp. M-am întrebat şi eu de ce însă nu am ajuns încă la un răspuns concret. Am iubit-o mai mult decât am urât-o, de aceea nu voi insista pe aspectele care mie mi-au displăcut în timpul lecturii şi care s-au concretizat sub forma unor inserţii de scene cam ieftine. Isabel Allende nu m-a dezamăgit nici de această dată, savurând cartea şi aproape devorând-o. Trebuie să recunosc, incipitul este ambiguu, ciudat, ca în filmele acelea în care îţi dai seama de anumite conexiuni abia la mijlocul acţiunii – caz fericit deoarece unele se dezvăluie abia la final. Povestea aduce în “scenă” pe Irene – fiică de aristocrat cu un comportament rebel şi îmbrăcăminte hippie şi pe Francisco, fiu de profesor, doctor în psihologie. Ea este jurnalistă el, din cauza regimului dictatorial, disponibilizat din funcţia de profesor universitar, se angajează fotograf la revista la care lucrează Irene. Între cei doi se înfiripă automat o prietenie frumoasă, bazată însă şi pe complicitate. Intriga o reprezintă întâlnirea cu Evangelina Raquileo (schimbată la naştere cu fiica altor consăteni dar crescută de familia adoptivă din cauza fricii de dictatură) care era considerată o sfântă ca urmare a micilor miracole înfăptuite în timpul crizelor sale epileptice zilnice. Greu putem înţelege de ce a fost implicată la un moment dat şi armata pentru a încerca să o vindece pe fată însă acest lucru a dus la o serie de nenorociri şi descoperiri în care jurnalista şi fotograful au fost implicaţi în mod direct. După dispariţia Evangelinei, cei doi s-au hotărât să ajute familia în căutări. Au descoperite cadavre mutilate într-o mină părăsită, au fost persecutaţi la rândul lor descoperind în acelaşi timp că de-acum nu îi mai legau numai prietenia, complicitatea, camaraderia ci şi o iubire profundă care parcă dura de secole. Pe tot parcursul romanului sălăşluieşte în mintea cititorului suspansul, este cuprins totodată în vâltoarea de sentimente descrise atât de detaliat şi atât de real încât mintea nu-ţi mai stă decât la acele senzaţii care te-au făcut şi pe tine complice la descoperirile eroilor cărţii. Această ambiguitate în care suntem induşi este păstrată rigurpos până la ultimele replici ale scrierii, lucru care pe mine m-a impresionat plăcut deoarece a lăsat loc de interpretare. Deşi detaliile apar treptat pe parcursul lecturii, anumite aspecte ale vieţilor personajelor, ura, iubirea, suferinţa şi bucuriile, devotamentul şi trădarea sunt dezvăluite strategic pentru a păstra interesul cititorului nu există clipă în care să nu-ţi doreşti să fi fost amânat momentul adevărului. Scriitoarea are un talent extraodinar în a descrie fără a plictisi, în a păstra treaz entuziasmul asupra lecturii şi a arăta cât mai veridic şi la intensitate maximă monstruozitatea respectivului regim totalitarist cât şi vieţile unor oameni – aparent – neînsemnaţi. Observăm astfel că autoarea – neapoata fostului preşedinte chilian Salvador Allende- are convingeri profunde, urmăreşte progresul individului şi nu al ideii.