Descult

” Pădurea rămâne pădure. Lumea rămâne lume. Soarele răsare și trece cu lumina lui peste oameni și peste dobitoace, peste câmpuri și peste ape, apune și a doua zi răsare iar, și tot așa mereu, mereu, până la sfârșit- când o fi să fie sfârșitul…O să fie odată și odată sfârșitul. Mai e până atunci…”

” Desculții strigă: pământ, pământ, pământ!…Pământ este și, totuși, pământ nu este. Sau, nu e al cui îl stropește cu sudoarea.”

Când am citit această carte extrem de interesantă, mi-am amintit de stilul unui mare scriitor român, nimeni altul decât Marin Preda. Și mai exact, de Moromeții, o carte scrisă într-o manieră extrem de personală și rustică. Darie al lui Zaharia Stancu a fost asemănat în mintea mea cu Niculaie Moromete, amandoi fiind copii chinuiți de destin și de un destin nefericit.

“Dreptatea nu vine niciodată singură. Omul trebuie să se bată pentru dreptatea lui. “

Revenind la Desculț, autorul creionează cu subtilitate țărani remarcabili prin natura lor sufletească. Țăranul lui Stancu rabdă foamea, setea, rabdă lipsa hainelor, dar și tirania regimului din acele vremuri. Toți erau la mila boierilor, a ciocoilor fără Dumnezeu, până într-un timp în care începe răscoala clasei de jos. Și în acel moment, mi-am amintit de o altă carte dragă mie scrisă de Rebreanu, și anume, Răscoala.

Nu vreau să dau prea multe detalii despre cartea lui Zaharia Stancu, ci doar să spun că, din sumedenia de personaje a cărții, cel mai important rămâne Darie, cel care este și naratorul cărții. O scenă șocantă prezentă în roman este cea în care țăranii merg cu mic, cu mare, la via boierului olog. Toți sperau, mai ales cei mici, să-și astâmpere astfel foamea. Dar viclenia ciocoiului întrece orice limită: fiecare primește câte o botniță. Aceasta nu reprezintă, în opinia mea, doar o piedică în calea unei dorințe firești, aceea de a-și astâmpăra foamea, ci mai degraba un fier încins atașat de sufletul și inima țăranului de rând. Acesta este lovit în demnitatea sa de om, fiind și simțindu-se tratat ca pe cel mai abject animal.