Cea care alină (ediție de buzunar)

Cred că este cel mai trist rezultat al unei lecturi pe care l-am experimentat în ultimii… cel puțin zece ani de citit în serie. Am întâlnit până acum cărți scrise slab, cărți bune dar cu care nu am rezonat suficient, cărți care mi-ar fi plăcut în altă perioadă a vieții dar la momentul respectiv nu a fost să fie… Și înțeleg. Chiar înțeleg fiecare dintre aceste situații. Nu am pretenția să fiu un critic omniscient, ale cărui gusturi literare sunt piatră de temelie pentru generații. Dar cartea aceasta mă face să emit păreri extreme, fără circumstanțe atenuante.

Că este de proastă aș putea declara fără ezitare. Cu adevărat de calitate este ceea ce autoarea, Anna Gavalda a fumat probabil, pentru a ajunge la acest rezultat “literar”. Să umpli sute de pagini (peste 500) cu elucubații, multe dintre ele fără cap sau coadă, este o performanță demnă de Cartea Recordurilor.Sunt aproape sigură că nu am cum să citesc ceva mai nasol în următorii 10 ani cel puțin. Anna Gavalda m-a făcut să-mi pun întrebări asupra sensului de a citi, ținând cont câtă lehamite mi-a produs cartea asta.

Având un început aparent normal, ni se prezintă un personaj masculin pe nume Charles Balanda, arhitect de profesie, de patruzeci și șapte de ani. Charles are o familie… obișnuită. O soră cu care se înțelege super-bine și o nevastă pe care o urăște. Evident, nu spune că o urăște, dar din fiecare rând din carte care-i este alocat, transpare acest dispreț. Pentru că Charles este căsătorit cu profesia lui, consoarta sa simte nevoia de a se furișa prin alte așternuturi. Probabil nimic nou sub soare pentru multe familii de francezi.

Charles își duce existența monotonă, de încornorat voit ignorant, mimând o relație “la cataramă” cu fiica sa (din alt tată). Modul în care este portretizată fiica adolescentă a lui Charles, mi s-a părut forțat, la fel ca întreaga relație dintre ei. Charles nu are nici o calitate care ar face-o pe fiica sa vitregă să-l placă atât de mult. Dar faptul că ea îl adoră este clar evidențiat. În timp ce mama sa, “tâmpita” (în finalul cărții apare și acest apelativ sau ceva similar), îl detestă pe Charles și îl înșeală, reaua. Dar asta nu are nimic de a face cu omul nostru, care e ca pâinea caldă (not).

Într-o seară, Charles primește o telegramă ca pe vremuri (deși timpul acțiunii parcă e mai mult prezentul, cel puțin ținând cont de aerele hipsterești ale fiică-si). Mesajul: o veche prietenă din copilăria sa, a murit. Prietenă, un fel de a spune. De fapt vorbim de mama celui mai bun prieten al său, care i-a încântat copilăria și cu care a avut o relație ultra-specială. Moartea acestei femei, pe nume Anouk, îl devastează pe Charles. Și îl devastează cam 200 de pagini, în care, printre paragrafe fără coerență, aflăm că merge la mormântul ei, plânge, e nemulțumit de condițiile în care a fost îngropată, plânge, merge la biroul de arhitectură, își face slujba, iar plânge, se întoarce acasă la femeia-vrăjitoare-pe-care-o-urăște, compară prezentul mohorât cu copilăria pierdută, iar plânge… Are amintiri frecvente din perioada dinaintea adolescenței, petrecută cu Anouk (și iubirea erotico-maternă pe care a nutrit-o pentru ea) și cu fiul ei, Alexis. Pare o poveste tristă și normală, dar pur și simplu am alergie la felul în care este scrisă.

Metaforele depășesc cu mult în cantitate exprimările clasice. În poezii, metaforele sunt normale, fiindcă poezia se termină, de obicei, după 1-2 pagini. Și dacă e mai lungă, cum e “Luceafărul” lui Eminescu, capătă trăsături de narațiune. Însă cartea de față are trăsături de poem nesfârșit. Aproape nimic nu e spus de-a dreptul. Totul are un ton jucăuș-penibil, la care trebuie să-ți vină să chicotești, probabil. Trebuie să tresari la fluturașii din stomac al lui Charles, la 47 de ani. Trebuie să simți emoția INTENSĂ a lui când se confruntă cu fantomele trecutului. Chiar dacă și acel trecut e redat, la rândul lui, într-o serie întreagă de metafore și subtilități, oricât de banal ar fi, dacă-l dezbraci de toate figurile de stil.

Naratorul este… haotic. Începe cu narațiunea la persoana I, după care subit, trece la persoana a III-a. Cred că mai sunt câteva jonglări, între persoanele I-II-III-II-I. E greu să le ții evidența, ești prea ocupat să-ți dai seama cine naiba vorbește. Sunt capitole care încep cu “Ea zise….” “Ea făcu...“. Asta după ce au fost prezentate vreo 6 personaje de sex feminin până la acel punct. Nu-i nimic, ai timp să-ți dai seama din context despre care “Ea” este vorba. Chiar dacă știi că în următorul capitol Ea nici nu mai apare. Alte acrobații ale autoarei sunt adresările directe trântite în mijlocul paragrafelor, cu persoana de adresare schimbată, fără să realizezi cine cui se adresează. Nu arată nici a introspecție, nici a ceva cu sens. Pe principiul punctul negru pe hârtie – operă de artă evaluată la mii de euro. Mai sunt și pronumele de politețe. Dumneavoastră și iar dumneavoastră. “Dumneavoastră” apare și în pat, după o partidă de sex. Și mi se pare grețos.

Nenumărate… puncte… de…. suspensie. Fiecare paragraf din carte (nu exagerez, absolut fiecare), se termină cu puncte de suspensie. Și jumătate dintre ele se termină cu fraza întrerup… Pentru că, nu-i așa? Această poveste e foarte profundă. Dar nu trebuie să îți faci tu, ca cititor această părere, ci autoarea trebuie să ți-l bage pe gât la fiecare alineat. Dacă nu ai aceeași părere, ești probabil prost.

Chiar dacă ești sau nu prost, pe autoare nu prea o interesează. Fiindcă această carte nu a fost scrisă pentru tine, cititorul. Anna Gavalda a scris pentru ea. Pentru a se auto-aplauda. Mesajul principal al cărții este: Uite cât de bună sunt la făcut metafore! Uite cât de mult îmi place de personajul meu chel, anost și ancorat în trecut! Uite că acest personaj, deși este mizantrop și emană amărăciune și lipsă de vitalitate, în condițiile potrivite se umple de viață, iubește copiii și animalele și soarele și natura! Dar vai, cât de multă iubire poate fi în inima lui, doar nenorocita aia de nevastă și job-ul bine plătit îl făceau să fie o acritură sinistră! A uitat de sine, săracul, avea nevoie să se regăsească.

Și evident, amintirea fostei iubiri, Anouk, mama prietenului său (repet asta, ca să sesizați și partea destul de ciudată a situației) actualmente moartă prin sinucidere, este prezentă pretutindeni. În fiecare metaforă din carte și în fiecare gând. Inclusiv în Kate, cea pe care o va întâlni mai târziu, de care se va îndrăgosti, și ea de el asemenea. Fiindcă dacă tu, ca cititor nu-l adori pe Charles Balanda, esti prost, fiindcă, după cum vezi, toate personajele îl adoră și se îndrăgostesc de el.
Coperta asta frumoasă… merita mai mult.