Povestea Slujitoarei

În mod clar voi reciti această carte, deși nu-mi stă în obicei să fac așa ceva, excepțiile fiind extrem, extrem de puține. Oricum, recitesc doar ce îmi place, iar cartea asta va fi singura abatere de la regulă. Asta pentru că vreau să văd dacă o carte atât de bine primită și lăudată și recenzată, pe o temă care mă bucură de fiecare dată, e chiar atât de dificilă pe cât mi s-a părut după această primă citire. „Povestea Slujitoarei” a apărut la editura Art, în colecția Cărți Cult, și este cea mai apreciată carte a autoarei Margaret Atwood. N-am mai citit nimic scris de ea, nu pot face o comparație, dar stilul adoptat pentru „Povestea Slujitoarei” nu m-a convins că merită 100% să fie asemănată cu „O mie nouă sute optzeci și patru” a lui Orwell, pentru care am infinit respect și multă admirație. Ideea este interesantă și este ceva care mă fascinează no matter what. Apropo, dacă știți distopii faine care au și ceva dezaxare religioasă involved, fiți darnici cu recomandările în comentarii, abia aștept să mă entuziasmez citind! Totuși, să nu fiu înțeleasă greșit. Cartea asta e bună: modul în care e structurată, felul în care a fost gândită, sistemul pe care se construiește acțiunea – toate acestea sunt plusuri și motive pentru care n-aș putea spune niciodată că nu recomand „Povestea slujitoarei”. Because I do! Pe scurt: în Statele Unite ale unui viitor destul de îndepărtat, un regim care pune stăpânire rapid pe drepturi și libertăți ia femeile și le împarte după niște criterii clare. Cele care pot procrea sunt oferite, pe o perioadă de doi ani, familiilor care au nevoie de urmași, schimbând respectiva familie după acest interval și căpătând alt nume, unde iau totul de la capăt. Slujitoarele sunt în permanență obligate să uite vechea viață, trăită ca mame, soții, angajate cu salarii și drepturi și preferințe și dorințe. Mi se pare deosebit de bună ideea cu numele Slujitoarelor. Ele își pierd vechiul nume, ba chiar și vechea identitate (nu mai dau de cunoscuți decât întâmplător și oricum nu au voie să le vorbească), ajungând să fie ale cuiva. Of Fred, slujitoarea lui Fred, se numește Offred. Numele ei indică clar faptul că se află în posesia cuiva, că nu își aparține. La fel și cu slujitoarea lui Glen, oarecum prietenă a personajului principal, Ofglen, la fel cu toate cele ale căror roluri se reduc la a face sex cu proprietarii lor în prezența Soțiilor acestora și nașterea unor urmași, tot în prezența Soțiilor, ceea ce le face pe ele iubite și mame, iar pe Slujitoare niște simple recipiente de „dospit” copii. Fascinantă povestea unei lumi în care este interzis să se vorbească despre sterilitatea bărbaților, singura vină acceptată pentru lipsa nașterilor fericite fiind cea a femeilor. Mi-a plăcut întretăierea planurilor poveștii, Offred rememorând episoade din viața de dinaintea instaurării regimului, atunci când avea soț și copil și pisică; mi-a plăcut că singurul lucru cert pe care-l știe despre cei trei este acela că soțul i-a omorât pisica, în vreme ce despre moartea lui sau a copilului poate doar să bănuiască, chiar dacă speră că aceștia sunt, totuși, în viață. Nu mi-a plăcut că finalul este constituit din research-ul pe care-l fac niște oameni dintr-o republică dintr-un viitor și mai îndepărtat care descoperă o casetă pe care e înregistrarea poveștii Slujitoarei, aceștia făcând speculații pe seama întâmplărilor – nu mi-a plăcut asta pentru că, deși accept că e un mecanism util și inteligent, mi-aș fi dorit să aflu cu certitudine dacă Offred chiar a evadat sau dacă a fost prinsă. Însă asta e doar o chestiune de preferință a cititorului, pretențios în acest caz.