O viață în scrisori. Corespondenţă I (1879-1890)

Din acest ev îndepărtat al comunicării epistolare vin şi scrisorile lui Cehov. Corespondenţa lui Cehov poate fi citită ca un jurnal în care neliniştea, entuziasmul, sărăcia, iubirea, reflecţia asupra artei se unesc într-un discurs ce dezvăluie intimitatea sa. Umanitatea deznădăjduită a personajelor sale este umanitatea rănită şi fragilă a lui Cehov. Spaţiul cehovian, atît de ostil gesturilor grandilocvente, se ghiceşte în acest laborator epistolar. Din extraordinarul epistolar se iveşte falsul jurnal al lui Cehov, un jurnal dialogic animat de cei care îi sunt tovarăşi pe acest drum al introspecţiei. Vitalitatea sa, niciodată învinsă de boala care îl macină, trece în paginile scrisorilor sale. Triumful de mai tîrziu se ridică pe aceste temelii ale începuturilor. În cazul lui Cehov, nu există pagini minore. Chiar şi cele mai modeste exerciţii de claviatură trădează geniul privirii sale.

Ar putea fi considerate, cred, la limita dintre proză și publicistică, avînd în vedere că multe urmăresc totuși actualitatea zilei, dar nu am fost interesată de plasarea lor într-o cutie sau în alta, într-un anumit gen. Mă mulțumesc să le spun publicistică. În ceea ce privește adunarea textelor într-un volum, am avut ideea de mai multă vreme, dar am tot ignorat-o, pentru că nu știam exact de unde să încep, după care un reprezentat al editurii Polirom m-a căutat să mă întrebe dacă nu aș fi interesată de asta. M-am bucurat foarte tare, pentru că trăiam cu sentimentul că textele aveau un fir roșu care le-ar putea transforma într-o carte și deci simțeam că dacă nu fac asta cumva urma să le pierd. Legat de locul acestui volum în ansamblul cărților publicate de mine pînă acum, sînt încîntată că e ceva foarte diferit, pentru că mă îngrijorează și mă și enervează foarte tare monotonia și repetițiile.

Scrisorile – primite, trimise, cenzurate, după cum le comentează și analizează distinsa editoare a variantei de față din acest prim volum – sînt grupate în funcție de diverse personaje sau teme în jurul cărora s-au croșetat mărturiile, dorințele, viața de zi cu zi sau pașii în cariera literară (nu mai puțin interesante vor fi și cele ce ating sensibilitatea și preocupările amoroase ale domnului doctor, căruia nu-i lipsesc nici umorul, nici cultura și nici farmecul de bărbat înalt și fără burtă). Sigur că unele dintre numele vehiculate prin scrisori nu ne spun astăzi prea multe, ca și atîtea evenimente trăite de Cehov la cald și citite de noi, după amar de vreme, la rece. Rubedeniile, nu puține – soră, frate etc. –, dar și prietenii/relațiile literare nu lipsesc din jocul încrucișat de întîmplări ale vieții. Se conturează nu doar minunate noi pagini de proză – și teatru, pe alocuri – cehoviană, dar și o Rusie a secolului al XIX-lea, care era cu totul alta decît cea a lui Putin de azi.

Scrisorile sînt vii și concrete, vocea autorului este mereu audibilă, modulată variat, sentimentele foșnesc blînd, prietenos uneori, alteori scrîșnesc printre rînduri, atitudinea e mereu gravă și respectuoasă cînd vine vorba de scris, cu scăpărări moralizatoare de îndreptare pentru frații săi. Și, mai ales, aceste scrisori constituie ferestre importante spre o viață de scriitor. Ele te lasă să te apropii de scriitorul la masa sa de lucru, de acel scriitor remarcabil numit A.P. Cehov.

Dramaturgul însuși, se pare, conștient de valoarea operei sale, s-a autocenzurat, mai ales în ultima parte a vieții, dovadă că aceste texte sînt, de la un moment dat încolo, mai puțin documente personale, mai mult însemnări de călătorie, studii sociale sau reflecții pe diferite subiecte. Autentice sînt, fără îndoială, aceste pagini pline de umor, amărăciune, observație socială și ironie, dar nu sînt, pînă la capăt, și sincere, pînă la intimitate, căci puține erau, de fapt, persoanele față de care își îngăduia să fie cu adevărat sincer – de exemplu, face excepție un publicist, A.S. Suvorin, căruia, se pare, dramaturgul i se confesa fără să-și ia măsuri de precauție. Multe dintre scrisorile cehoviene surprind preferințele scriitorului în materie de literatură, mai cu seamă viziunea sa despre relația dintre formă și fond.