Lupta mea. Cartea a patra: Dansând în întuneric

Îmi este foarte greu să vorbesc despre cărțile lui Karl Ove Knausgard. Pentru mine, volumele din seria ”Lupta mea” sunt atât de speciale, încât consider că orice cuvinte aș folosi pentru a le descrie, nu le-aș face dreptate.. Aștept cu mare nerăbdare fiecare nouă carte scrisă de Knausgard și pot spune, fără doar și poate, că seria lui autobiografică a devenit preferata mea.

”Dansând în întuneric” este al patrulea volum din ”Lupta mea” și vorbește despre Knausgard la vârsta de 18 ani, când se mută într-un mic sat de pescari din nordul Norvegiei pentru a lucra ca profesor. Satul în care trăiește Karl Ove timp de un an este rupt de tot ce înseamnă viața cu care era obișnuit protagonistul nostru. În ciuda faptului că locul nu pare a fi ideal pentru un tânăr de 18 ani, Knausgard acceptă postul oferit, pentru că i se dă șansa de a scrie, în sfârșit, în liniște. Astfel, în acest volum avem de-a face cu un Knausgard aflat la începutul vieții lui, obsedat de scris și de femei și înfricoșat de pierderile de memorie cauzate de prea multă băutură.

În stilul cu care ne-a obișnuit, Knausgard este nemilos cu el însuși, atribuindu-și adjective nu tocmai favorabile și oferind cititorului cele mai jenante momente de la începutul vieții lui de adult fără nicio reținere. Primul lucru care m-a fermecat la seria aceasta este sinceritatea cu care toate secretele autorului sunt dezvăluite. Acum am realizat că faptul că Knausgard nu încearcă să se pună într-o lumină favorabilă ca și protagonist, iar acesta este un alt aspect care câștigă inimile cititorilor. În cazul autobiografiilor, protagonistul, fiind în același timp și autor, este prezentat cititorului ca fiind eroul poveștii. De data acesta, Knausgard se lipsește de minciuni și de  falsitate, prezentându-și viața fără milă, cu o cruzime aproape șocantă și dând dovadă că nu știe ce înseamnă cuvântul ”rușine”.

Sinceritatea debordantă, cursivitatea scriiturii și povestea atât de normală, în care fiecare adolescent se poate regăsi, sunt doar câteva aspecte care m-au făcut să citesc cartea aceasta cu sufletul la gură. Lăsând la o parte metaforele cu care ne-a obișnuit în primele trei volume, de data aceasta autorul pune mai mult accentul pe relațiile scriitorului cu oamenii din jurul său și pe sentimentele și trăirile pe care le are pentru prima dată în viață.

Acțiunea este cât se poate de banală, mare parte din aceasta luând loc într-un sătuc în care nimic interesant nu se întâmplă. Cu toate acestea, Knausgard reușește încă o dată să își țină cititorii captivi între paginile lui, aproape dependenți de poveste. Am perceput aventurile acestuia din ”Dansând în întuneric” ca fiind specifice vârstei: primele încercări în ceea ce privește dragostea și cariera, trăiri pe care toată lumea le are la un moment dat. Astfel, simt că m-am regăsit mult mai mult în acest volum decât în celelalte, - cu excepția celui de-al doilea, ”Un bărbat îndrăgostit”, pe care îl consider cel mai bun din serie.

Prin scene amuzante, sensibile și uneori șocante, Knausgard conturează o poveste despre găsirea și acceptarea de sine, dar și despre cât de importante sunt relațiile cu oamenii din jurul nostru și felul în care acestea ne influențează. O carte la fel de bună și emoționantă ca toate cele scrise de Karl Oe Knausgard, ”Dansând în întuneric” dă dependență și te poartă printr-o mie de stări. De neratat!