Ultimii martori

„Ultimii martori”. Cartea care, dacă ar fi folosită când și cum trebuie, poate că ar schimba destine de războinici sau mentalități de teroriști. Ori măcar ar aduce o mai mare conștientizare celor care sunt gata oricum și oricând să spintece alți oameni, exact ca ei înșiși, pentru niște idealuri care, cred eu, de multe ori nici nu le aparțin.

Pe scurt, autoarea strânge în această carte 100 de mărturii personale unice ale unor supraviețuitori ai celui de-al Doilea Război Mondial, supraviețuitori care la acea vreme erau copii cu vârste cuprinse între 2-3 ani (ba chiar unii născuți după începerea războiului) și 12-13 ani.

Acum, toți cei intervievați sunt în vârstă, au ocupații diverse, dar îi leagă oroarea la care au fost martori într-o vreme în care erau atât de sensibili, ușor de influențat și de transformat de nenorocirile și mizeriile lumii.

„Ultimii martori” dezvăluie adevăruri brute și șocante, pornind de la percepția războiului de către copii, ceea ce duce inevitabil la sinceritate, la o nemijlocire a impresiilor, la necenzurarea sentimentelor cauzate de război.

Totuși, fiind atât de mici acești copii, se poate pune sub semnul întrebării precizia mărturisirilor lor. Cu toate acestea, veridicitatea nu este discutabilă: un astfel de copil, supus acestui tip de traumă, nu poate inventa, nu poate ficționaliza și dramatiza lucrurile simțite și trăite, nemijlocite de obiectivitatea pe care în general o dobândesc adulții.

Nu aș numi asta literatură în modul în care ne-au obișnuit listele de bestseller din ultimii ani; evident, nu este ficțiune – dar asta face totul cu atât mai credibil, mai natural și brut, mai incredibil și de neconceput, de neacceptat, de netolerat. Acesta este și motivul pentru care spuneam la început despre potențiale utilitate a cărții pentru a preda non-violența și necesitatea toleranței. Nu cred că poți privi la fel răul făcut altora după ce citești o astfel de carte, cu mărturii reale ale unor oameni ce au avut atât de mult de suferit și care au pierdut de la membrii ai familiei (frați, surori, părinți pe care i-au privit în ochi în timp ce erau împușcați în cap) până la mâini ori picioare sau, chiar șocant la un caz, propria minte. În carte, o doamnă povestește despre cum știe că nu este tocmai ca restul, dar în același timp știe că nu poate fi altfel din cauza celor văzute, auzite și trăite în copilărie.

Iar în acest caz, merită războiul? Merită să știi că-ți poți schilodi copiii, vecinii? Sau pe unii copii la fel de mici și inocenți ca ai tăi? Merită să-ți spui că, dacă tu ai trăit pe timp de pace și ai ajuns la maturitate cu niște convingeri nesusținute de realitate, îți dorești să te implici, grație părerilor tale, în lupte contra altor oameni care au, la fel ca tine, mâini, picioare, și-o inimă pe care să le-o zdrobești când tu decizi că ei trebuie să moară?

De fapt, da, cam acesta este singurul lucru major pe care l-aș reproșa războiului și conflictelor de acest tip, dar și terorismului: nu poți fi tu, un nimeni, un grăunte într-o mare de grăunțe identice, cel care decide când și cum să moară cel de lângă tine!

Dacă vă știți cu opinii extremiste, cu uri față de țigani, unguri, musulmani, vecinul de peste drum sau orice ură de acest fel, cu mare drag vă recomand cartea asta! Și imaginează-te pe tine, cititorule, că ești cel care apasă pe trăgaci sau care trage de cuțitul pus la gâtul unui părinte, al unui copil, al unui om oarecare, cel mai neînsemnat din punctul tău de vedere. Apoi trăiește cu gândul acesta!