Femeia cu Părul Roşu

Cel mai nou roman de Orhan Pamuk ne poartă în Turcia de la jumătatea anilor ʼ80, mai întîi în cartierul Beșiktaș, din Istanbul, și mai apoi pe un teren pustiu, de lîngă un mic orășel de provincie, acolo unde un meșter fîntînar și tînărul său ucenic sapă o fîntînă, așa cum se făcea cîndva, spunîndu-și povești cu tîlc după asfințitul soarelui. Eroul lui Pamuk este un adolescent care visează că într-o zi va deveni scriitor și va cuceri lumea. Părăsit de tată și nevoit să își ajute financiar mama, pentru a cîștiga un ban tînărul se aruncă în aventura vieții sale, iar după aceea nimic nu va mai fi la fel. Devenit ajutor de fîntînar, el va găsi în meșterul său un mentor, ba chiar un tată-surogat, pe care îl va iubi și îl va urî deopotrivă, i se va supune cu umilință și îl va urma și poate că îl va ucide, căci cîte nu se pot întîmpla într-un roman ca acesta, în care dai, iată, peste o fîntînă, și mai ales fîntîna îți va aminti de faimosul Mă numesc Roșu, așa cum îți vor aminti și atmosfera încărcată de mister, și stilul în care se scrie această poveste înțesată de legende din cărți și de legende ale locului și de tot felul de personaje nu tocmai obișnuite, cum este femeia cu părul roșu, artistă a unui teatru ambulant, de care protagonistul nostru se leagă cu toată naivitatea vîrstei într-o iubire adolescentină, care îl împinge seară de seară spre geamul luminat al unui apartament din Piața Gării a micului tîrg, acolo unde crede că locuiește artista și unde într-o noapte de vară o va iubi, îmbătat de rachiu și de fericire. Sînt atîtea întîmplări magice în paginile cărții, în care reapare mereu, ca un blestem, ca o amenințare, ca o proorocire parcă, figura lui Oedip, așa cum l-au lăsat Sofocle și Freud. Și mai sînt și toate visele acelea, și cărțile, și anii care trec neluînd cu ei amintirile…

Deşi are nişte dimensiuni reduse în comparaţie cu alte romane cult ale scriitorului, Femeia cu Părul Roşu îţi dă impresia că ai parcurs peste 600 de pagini. Are consistenţa unui bildungsroman în care protagonistul trece prin multiple metamorfoze ce-i zdruncină conştiinţa. Te face să călătoreşti între prezent şi atemporalitate, uimind prin amploarea simbolică pe care o poate lua un detaliu banal. Fiecare nou pasaj citit te determină să te întrebi dacă nu cumva precedentele erau de fapt nişte coduri descifrate în paginile următoare sau nişte profeţii caustice. Fiecare detaliu îşi are un rol bine stabilit şi drămuit în urzeala ce leagă destinele individuale de arhetipurile inconştientului colectiv, de care nici un personaj nu poate îndepărta, oricît de modernă ar fi viaţa lui. Într-un fel, modul în care Orhan Pamuk foloseşte mitul pentru a critica prezentul ţării sale bîntuite de ororile comise de nişte despoţi sau de fantoma satrapului oriental aminteşte de romanele istorice ale lui Ismail Kadare, care ascund nişte împletituri de poveşti stranii, în care un tiran contemporan cu scriitorul ia masca unuia din alte secole. Dincolo de povestea de iubire şi de rivalitatea dintre tată şi fiu se ascunde tragedia colectivă a unei naţiuni în care multora le este frică să-i ceară socoteala tatălui autoritar, să-i conteste legitimitatea. Mai descoperi şi o imagine dezolantă a unui Istanbul magic, asaltat de noile construcţii monstruoase, ce îl mutilează şi îi distrug identitatea, istoria şi frumuseţea.

În tot acest peisaj, Orhan Pamuk conectează o groază de simboluri din Orient, Occident, aduce elemente din legendele anticilor greci şi poveşti din marile opere ale Persiei. Pe parcurs ce Meșterul Mehmet și Cem intră în adîncuri, în căutarea apei, descoperi tot mai multe suspiciuni și atenționări asupra situației politice din Turcia anilor ’70-’80 pînă în prezent. Renumit pentru traiectoria politică pe care o duce în literatura lui, Pamuk reușește și aici să tragă niște semnale, să transmită mesaje subtile, să arunce prezentul în situații mai vechi.

Într-un tîrg din apropierea Istanbulului, la mijlocul anilor ’80, meșterul Mahmut sapă puțuri după metode tradiționale, ucenicul său, Cem, caută să dea de apă pe un teren dificil, iar o actriță de teatru misterioasă istorisește basme din vechime într-un cort galben aflat chiar la intrarea în tîrg. Țesînd povestea, Pamuk scrie despre înrîurirea pe care prima experiență erotică o are asupra tînărului personaj și despre forța istoriei și a legendelor în destinul uman.

De această dată am ales cartea Femeia cu Părul Roşu, apărută la Editura Polirom, în seria dedicată lui Orhan Pamuk, în care se regăsesc cele mai renumite scrieri ale acestuia. Exact ca în Muzeul inocenţei avem de a face cu o istorie inedită, cu un roman care, pur şi simplu, te scutură de cele mai adînci emoţii şi te lasă la urmă cu sufletul pustiit. (...) Naraţiunea lui Pamuk vine să dezvăluie paradoxul existenţei umane, care se alătură natural, firesc, basmelor, cutumelor strămoşeşti, pe care nici modernizarea, nici globalizarea nu le pot estompa. Aşa se face că sîntem martorii unei transformări de la băieţandru la bărbat în doar o lună de vară.