Cronica unei morti anuntate

     

În ziua în care avea să îndrăgească romanul lui Marquez, Bogdan se sculase dis de dimineață să prindă microbuzul spre serviciu. ”Visase că străbătea o pădure de ficuși uriași unde se cernea o burniță fină și, preț de o clipă, a fost fericit în vis, dar deșteptându-se se simți stropit de găinaț din cap până în picioare”.  ”Cronica unei morți anunțate” este un roman cu aparentă structură polițistă. Aflăm din primele rânduri despre existența unei crime, aflăm pe parcurs motivul și ucigașii, dar mai rămânem încă jumătate de roman în compania personajelor. De ce am face asta? Pentru că unul din cei mai mari povestitori ai lumii vrea să ne prezinte o lume captivant de banală. Banală pentru că niciunul dintre cei de acolo nu iese dintr-un tipic al lumii provinciale, dar fiecare dintre ei are slăbiciunea lui. Iată un prilej perfect pentru a scoate la iveală slăbiciunile locuitorilor unui orășel caraibian: o crimă anunțată. De ce anunțată? Pentru că până în momentul săvârșirii ei absolut toată comunitatea știa că se va întâmpla. Și fiecare a încercat să o împiedice în felul său. Sau nu. E absolut fantastic să îi urmărești pe toți acești oameni, fiecare cu propriile sale tabieturi, concepții, prejudecăți și tare. Să îi pui o clipă la microscop, cât noaptea dinaintea câtorva lovituri de cuțit și să vezi din ce sunt făcuți. Până la urmă, nu este un roman despre Santiago Nasar, este un roman despre umanitate, despre fatalitate, despre un fel de onoare provincială, despre dragoste și... alți demoni, ca să-l citez pe același autor.   ”-Nu pot, zise, miroși ca el. Nu numai eu. Totul în ziua aceea continuă să miroasă a Santiago Nasar”.  Ca în orice scriere de-ale sale, e puțin fantastic și în această proză, potriviri și coincidențe care frizează irealul. Dar e multă analiză psihologică, de asemenea. E o cronică atentă, un reportaj extins ("Sunt un jurnalist. Am fost întotdeauna un jurnalist", declara Marquez), un roman ce se anunță minunat din primele rînduri. Și ghici ce!