Uciderea Comandorului. Volumul I. O idee își face apariția

Uneori mai simți că în naturalețea acestei lungi povestiri la persoana întîi mai intervin și elemente care nu țin tocmai de schimburile obișnuite de replici din viața de toate zilele. Atunci, însă, Murakami are grijă să-ți spulbere neîncrederea, pe care ți-o bănuiește. Apasă pe obsesiile naratorului aflat într-un moment de răscruce. Căci vrînd să-și schimbe viața, după criza divorțului, pictorul lui Murakami nu mai e în stare să picteze. Un timp. Dar suficient cît să intre în panica omului singur care nu știe să facă altceva.

La Murakami găsești totdeauna personaje interesante, lumi excelent construite, o îmbinare perfectă a realului cu imaginarul, iar poveștile nu dezamăgesc. E iubire, e dezamăgire, e nesiguranță, e descoperire de sine și reinventare, sînt povești cu și despre viața dincolo de aparențe, analizată în adîncime. Detaliile, deși abundă în fiecare roman, nu sînt niciodată de prisos, iar Uciderea Comandorului nu face excepție. Tehnica este îmbunătățită, eroticul este mai prezent decît în alte lucrări, iar construcția este mult mai elaborată decît orice alt volum publicat pînă acum.

Noul roman al lui Murakami s-a dovedit a fi exact cum mi-am imaginat că va fi. Aceleași linii inconfundabile ale scriitorului trasează și de data asta rama unei oglinzi bidimensionale. Primul element definitoriu, vizibil încă din primele pagini, este confuzia dintre vis și realitate, cum oniricul înhață partea umană legată de realitate și o uzează pe de-antregul. Acest proces are efecte imediate în realitate, în trezie : ,,Acum câteva zile, am avut un vis, aproape spre zori, a zis ea în schimb. A fost atât de viu, că nu mai știam care e hotarul între vis și realitate. Și asta am simțit când m-am trezit. De fapt, a fost o certitudine. Că nu mai pot să trăiesc cu tine.”

Ca și în alte romane ce aparțin autorului, liniștea și senzația de înstrăinare formează un mediu prielnic traiului, o stare lungă de confort construită de dulcea singurătate, ușa ce rămâne mereu deschisă spre fantastic. Izolarea duce la formarea unui fundal melancolic și implicit, la cuget. Am parcurs întinderi narative, ce mi-au adus aminte de În căutarea oii fantastice : pierderea și rătăcirea, locurile înfățișate ca puncte ce stârnesc trăiri din trecut, decizii inexplicabile, efectul hipnotic al muzicii, încercarea de detașare de trecut și eșecul aceste acțiuni, interesul personajelor pentru viața trecută a altora – atrași de misterul lăsat în urmă și fostele preocupări ale acestora, oameni ghidați de forțe ireale – ascunse sub îndemnul unei inconștiențe bizare, atenția pentru detalii cotidiene – pornind de la descrierea mâncării și ajungând, poate, la felul în care sunt așezate hainele pe marginea patului dimineața. Cel mai important element comun între cele două romane este misterul femeiesc. Și aici apar personaje feminine îmbrăcate din cap până în picioare de obscuritatea momentului prezent – un fel de năluci care apar din necunoscut și dipar la fel de misterios. Infidelitatea este și aici greu de condamnat – fiind descrisă ca un mecanism firav, deloc vulgar sau imoral.

Tabloul pictat de Tomohiko Amada, care dă și numele romanului, îmi oferă aceeași siguranță stranie pe care mi-a oferit-o și portretul lui Dorian Gray : că pictura este un portal către lumi nebănuite. Aici portrele au și rolul de a ajuta persoanele ce pozează să se cunoască mai bine pe sine, sau să descopere lucruri care până atunci, stăteau pitite în subconștient. Tabloul poate aduce omul la obsesie (,,Timp de câteva săptămâni n-am făcut altceva decât să privesc tabloul în tăcere.”), mai ales prin puterea acestuia de a rezista în timp, în comparație cu natura umană efemeră.

Romanul, pe lângă segmentele despre război, dezgroapă o cultură ocultă, trezită la viață prin sunetul unui clopoțel. Mi l-am imaginat și pe Murakami mergând înainte cu un clopoțel, lăsându-l să mă ghideze prin eternul strigăt al necunoscutului.