Transformarea vol 1+2

Nu mi-a fost ușor să încep a citi Transformarea lui Justin Cronin. Cred că am stat cam o lună tot uitându-mă la cele două volume din bibliotecă, deloc subțiri, spunându-mi de fiecare dată că mâine o încep. Și nu pot zice despre mine că aș fi un cititor care se sperie chiar așa, cu una cu două, de o carte care are peste 1000 de pagini. Da, atât totalizează cele două volume. Numai că îmi place ca odată ce mă înham la o treabă ca asta, să o și duc la capăt. Într-un final, mi-am luat inima în dinți, primul volum în mână și am deschis-o. Am început prima pagină, am trecut la a doua și de acolo nu m-am mai oprit. Transformarea este o altă carte despre un viitor post-apocaliptic. Despre experimente genetice eșuate și despre pericolul extincției rasei umane. Așa mi-am zis la început, că e doar o altă distopie ce are ca temă, din nou, unul dintre posibilele sfârșituri ale omului. Dar nu, nu-i chiar așa simplu. Cronin readuce în prim plan miturile vampirilor, deși nu așa cum mă așteptam, ci într-o variantă ceva mai modernă. Despre ce să fie oare vorba în carte? Păi, un grup de oameni de știință descoperă în America de Sud, mai mult sau mai puțin accidental, un virus fatal și extrem de periculos, care avea consecințe de nebănuit asupra oamenilor. Asta atunci când nu-i ucidea pur și simplu. Și, cum se întâmplă de obicei în cazurile astea (ori cel puțin în cărți sau filme), este adus cu mari sacrificii de vieți omenești, într-un laborator ultrasecret din Statele Unite. Unde alți oameni de știință încep să experimenteze pe subiecți umani. Dar cineva trebuia să le furnizeze și materia primă, adică oamenii pe care trebuiau să facă experimente. Aici intră în scenă Wolgast, fost agent FBI, angajat al unei agenții guvernamentale la fel de secretă. Misiunea lui principală era de a recruta subiecți pentru experimentele de care ziceam mai sus. Respectivii subiecți erau de obicei deținuți condamnați la moarte, fară rude sau prieteni, pe care Wolgast îi aducea pe căi ocolite la acest laborator, după ce îi scotea din sistem, devenind pur și simplu niște non-persoane. Dar printre acești recruți se nimerește și Amy, o fetiță abandonată, care va avea un rol extrem de important în evenimentele viitoare. Chiar crucial, aș zice. Dar nu spun mai multe, citiți cartea. Să revin la virus. De ce am zis mai devreme că Justin Cronin readuce miturile vampirilor? Simplu, subiecții expuși aveau cam aproape toate caracteristicile vampirilor clasici. Ei se transformau într-un soi de monștri foarte puternici, greu de ucis, însetați de sînge și extrem de longevivi. Și sensibili la lumină și soare. Exact cum îi știm noi. Bine, nu chiar clasici, m-am amuzat cînd am aflat din carte că acestora le plăcea foarte mult usturoiul, erau chiar atrași de el. Inevitabil, nenorocirea se petrece, vampirii (sau fumurile, cum îi mai numeau oamenii) evadează din laborator și încep să facă ravagii în lume, infectând sau ucigând aproape toată populația planetei. Mi-a placut cartea, foarte mult. Trebuie să recunosc însă că a avut unele momente și scene în care pur și simplu m-am plictisit. Pe de altă parte, are și momente de acțiune densă, pline de suspans, ce te țin la limita tensiunii. Apoi, sunt și prea multe personaje. Vă spun cu sinceritate că nu am reușit să le țin minte pe toate, doar pe cele mai importante. S-a întâmplat chiar să mă întorc înapoi ca să mă dumiresc cine era un personaj sau altul. Dar astea sunt detalii, dacă reușiți să treceți peste, cum am făcut eu, cartea e un deliciu. Mi-a plăcut că mi-a adus aminte și de alte romane din sfera horror sau fantasy. Vorbesc aici despre Apocalipsa lui Stephen King, în care e tot despre un virus scăpat din laborator și care decimează aproape toată populația lumii. Numai că, spre deosebire de cartea lui King, unde e clasica luptă dintre bine și rău, aici e vorba despre o luptă brutală pentru supraviețuire, prin orice mijloace. De asemenea, are un element luat parcă din Cântec de Gheață și Foc, cu orașele și așezările a ceea ce a mai rămas din oameni și care seamănă cu Zidul și ierarhiile păzitorilor din lumea născocită de George R. R. Martin. Una peste alta, vă recomand cu tărie cartea asta. Nu e ușor de început, dar odată ce ați făcut-o, nu cred că mai e de lăsat până nu o terminați. E de apreciat și munca traducătorilor, care au reușit, prin excelenta tălmăcire pe care au făcut-o, să scoată în evidență talentul de povestitor al autorului. Care mi-a transmis, mai ales în ultimele 50-100 de pagini, o serie de emoții, o anume tristețe pentru senzații și lucruri pierdute. Sau pe care nu le-am avut niciodată. Dar o tristețe plăcută, satisfăcătoare, oarecum nostalgică. Nu pot explica cum și de ce, dar rar s-a întâmplat ca o carte SF să scoată la iveală asemenea stări.