Mesagerul

E un fapt dovedit: cu cât îmi place mai mult o carte, cu atât mai greu găsesc cuvintele care să îmi reflecte entuziasmul. Cu toate acestea, nu pot să nu vă povestesc despre Mesagerul lui Markus Zusak, ultima mea revelație literară.

Cartea aceasta m-a lovit puternic. Deși aveam experiența Hoțului de cărți, Mesagerul m-a luat pe nepregătite. Nu mă așteptam să îmi placă așa mult, mai ales că este la ani lumină de Hoț. Deși, e drept că și de data aceasta avem de-a face cu cărți, doar că... de joc.

Pe scurt, Ed Kennedy are o viață cu nimic ieșită din comun, ba chiar insipidă. Este șofer de taxi, o iubește în taină pe cea mai bună prietenă a lui, mănâncă mai mereu bătaie la cărți, are un câine urât mirositor (Portarul) și o mamă pusă tot timpul pe hartă. Viața i se schimbă însă când dejoacă planurile unui spărgător de bănci, devenind un soi de erou peste noapte.

Prea mult nu apucă să se bucure de noul statut însă, întrucât începe să primească câte un as, fiecare având trasate câte 3 sarcini. Caro, treflă, pică și inimă roșie. 3 adrese, 3 nume, 3 scriitori și 3 filme. Ed trebuie să își dea seama cum poate ajuta fiecare caz în parte și, în același timp, să descopere cine este în spatele acestei misiuni.

Ed devine astfel un mesager, dar mesajul pe care îl are de transmis i se arată abia în ultima pagină. Ba chiar în ultimul rând (nu trageți cu ochiul!).

Povestea m-a ținut cu sufletul la gură și curiozitatea la cote maxime de la început și până la final. Nu există capitole de umplutură, nu se tărăgănează și nici nu se precipită lucrurile. Personajele sunt credibile în imperfecțiunea lor. Am remarcat că nu există un personaj pozitiv prin excelență (e valabilă și vice-versa). Nu m-am atașat de niciun personaj în mod deosebit (poate doar dintre cele secundare), dar nici nu am detestat pe cineva anume. Nu pentru personaje mi-a plăcut cartea aceasta, ci pentru poveste. De fapt, cred că farmecul constă tocmai în faptul că în locul lui Ed ar fi putut fi oricine altcineva, oricare alt om obișnuit, fără ca acest lucru să dăuneze poveștii. Și aceasta pentru că Ed nu este eroul tipic. Din contră, pare mai degrabă tipul pierzătorului, celui care nimic nu îi iese așa cum ar trebui. În propriile lui cuvinte:
"Chiar înainte de a avea loc jaful bancar, îmi analizasem viața.
Taximetrist-și pentru asta, am mințit în legătură cu vârsta mea. (Trebuie să ai douăzeci de ani.)
Fără o carieră adevărată.
Nerespectat în comunitate.
Nu aveam nimic.
Mi-am dat seamă că peste tot erau oameni care făceau lucruri mărețe, în timp ce eu urmam ordinele unui om de afaceri chel, pe nume Derek, și mă temeam de bețivii de vineri seara, care puteau să vomite în mașină sau să nu-mi plătească. [...]
`Ei bine, Ed-ce ai realizat cu adevărat în cei nouăsprezece ani ai tăi?`, mă întreb în mod constant.
Răspunsul este simplu.
Niciun rahat."

Tot romanul este scris în stilul acesta succint, cu construcții scurte, așa că, în ciuda celor 400 de pagini, cartea se citește foarte repede.
Deși, trebuie să fiu sinceră.
Poate deveni enervant.
Serios.
Pare ca și cum autorul a dorit să umple cât mai multe pagini, pentru a obține un roman mai voluminos. Probabil că dacă ar fi renunțat la frazele trunchiate, romanul final nu ar fi depășit 250-300 pagini. Dar acum îmi dau seama că asta sună ca și cum m-aș plânge de faptul că o carte care mi-a plăcut mult este prea lungă și, credeți-mă, chiar nu e cazul.

Nu știu dacă Mesagerul m-a prins într-o perioadă în care sunt mai sensibilă și, implicit, mai ușor de impresionat. Cert este că și-a câștigat un loc fruntaș în lista mea de titluri preferate și m-aș bucura să știu că se regăsește și pe lista voastră.