Luni de fiere

     

Am citit Luni de fiere la recomandarea unui prieten. Am inceput-o intr-o zi in metrou, apoi am continuat sa o citesc pe plaja, pentru ca sa o termin intr-un tarziu tot in metrou. Cand am dat ultima pagina, trecusem deja prin toate starile posibile cu aceasta carte: de la curiozitate, incantare, interes crescand, oripilare, greata, dezamagire, groaza, scepticism, speranta unui happy end… Luni de fiere, de Pascal Bruncker este radigrafia cuplului modern aflat in criza, o criza ce se acutizeaza cu fiecare imbratisare, fiecare sarut, fiecare clipa, fiecare luna. Cum ajunge sa degenereze relatia perfecta intr-un cosmar? Bruckner ne arata aceasta evolutie pas cu pas si cu lux de amanunte. Pe scurt, Luni de fiere este povestea a doua cupluri Franz-Rebecca si Didier-Beatrice care se intalnesc din pura intamplare in timpul calatoriei lor spre indepartatul si exoticul Orient. Toate bune si frumoase! Rebecca este o vampa de toate frumusetea care atrage toate privirile si il prinde pe Didier in mrejele ei, spre incantarea lui Franz – sotul paralitic, dornic de socializare. Dar vom vedea mai tarziu ca dorinta lui de a socializa vine dintr-o reala nebunie, ura fata de propria persoana sau poate invidie asupra fericirii altora. Inca de la inceput am avut tendinta de a-i striga lui Didier: “Pleaca! Nu-i pica in plasa, orice ar intentiona sa-ti spuna cu siguranta nu este spre binele tau, al relatiei pe care o ai!” Dar personajul a ramas surd la gandurile care-mi plecau in tipete spre el si si-a vazut de drumul desenat cu grija de catre autor. Franz il atrage in povestea iubirii lui, o poveste care la inceput a fost cat se poate de frumoasa si plina de emotii. E povestea clasica a cuplului din zilele noastre, cu fazele lui de iubire crescanda si pasiune intensa. Dorinta handicapatului de a-si deschide sufletul in fata unui strain pare a fi un fel de spovedanie intru iertarea pacatelor trecute, dar si – vom vedea in final – a celor finale. Astfel, Didier, barbatul provenit din cuplul linistit, cuminte – el si Beatrice sunt profesori, se intalneste cu Franz, cel pe care iubirea l-a transformat dintr-un barbat normal intr-unul pe care nimic nu il mai statisface, pentru care crezul fiecarei zi consta in a cere si a darui mai mult. Era o crestere perpetuua a pasiunii: “un pic mai mult decat ieri, un pic mai putin decat maine”. Insa pana cand? Daruirea nu are si ea o limita? Se pare ca pentru Franz si Rebecca limita a fost cerul sau poate polul opus al iubirii. “Ura, se spune adesea, este celalalt versant al iubirii. Si daca ar fi valabil contrariul? Daca afectiunea n-ar fi decat o paranteza intre doua batalii, un ragaz, timpul cat sa-ti tragi sufletul? Si pe urma, monotonia in aparenta lugubra a raului abunda in excitari mai intense decat cele ale voluptatii.(…) doar peripetiile reinnoite loviturile de teatru, certurile, impacarile puteau sa-mi retina inima nelinistita.” Frumusetea si firescul povestirii aluneca pe o panta derizorie cu fiecare pagina. De la a povesti unui strain istoria minunata a unui cuplu, pana la a detalia picanteriile in interiorul cuplului e cale lunga. Cu toate astea, Franz se avanta in povestirea cu lux de amanunte a unei pasiuni blonave – evolutia (sau involutia sa) de la indragostit la scatofag (dati un google daca nu cunosteti termenul, e prea gretos pentru a-l mai defini!), inducand in interlocutorul sau, dar si in cititor, acea senzatie de oripilare, de scarba. Acesta sa fie oare oare apogeul iubirii? Limita superioara a cuplului? Am mai citit carti cu doze mari de perversitate – Iubirea fara de aproapele, scrisa de acelasi Bruckner, este cel mai bun exemplu – insa niciodata nu m-am vazut nevoita sa inchid cartea brusc din cauza senzatiei de greata provocata. Eram in metrou. Stateam pe scaun. Inainte de a termina descrierea aceea “mirobolanta” am inchis brusc cartea si am ramas cu ochii pironiti in gol. Nu-mi gaseam nicio imagine de care sa ma agat spre a alunga senzatia groznica ce ma cuprinsese si ma gandeam oripilata la aglomeratia din jurul meu in cazul in care stomacul meu s-ar fi razbunat… Am reluat lectura mai tarziu, reusind sa plasez imaginea in sirul etapelor acelei iubiri dusa la extrem. Din acest moment, satul de prea multa dragoste, Franz cauta noi senzatii. Sentimentele lui se transforma. Incercat de o senzatie de satietate fata de metresa lui – deoarece o cunoaste atat la exterior, cat si la interior cu toate mirosurile si gusturile ei – Franz ar fi in punctul logic de finalizare a relatiei de cuplu. Insa, contrar asteptarilor, el se dedica in continuare dezintegrarii persoanei pe care odinioara o idolatriza. Avand in minte amintirea clipelor frumoase, suntem acum martorii unei violente fara scrupule izvorata dintr-o ura nemarginita. Franz isi arunca toata ura asupra Rebeccai, iar Rebecca la randul ei ii raspunde cu aceeasi moneda. M-am intrebat de multe ori de ce au ramas cei doi unul langa celalalt, de ce nu si-au vazut fiecare de drum? Bruckner i-a cusut din cuvinte si i-a tinut alaturi fara mila, desi parca amandoi tindeau catre alte vieti, alte finaluri. Si m-am intrebat de ce a ramas Rebecca langa Franz chiar si dupa ce l-a paralizat si apoi de ce Franz a acceptat-o langa el, desi aceasta nu-i provoca decat suferinta – atat psihica, cat si fizica… Cand mi-am primit raspunsurile la intrebari deja se terminase cartea si nu mai aveam replica! Ce s-a ales in final de cei doi protagonisti ai celei mai violente relatii de cuplu despre care am citit pana acum? Ce s-a ales cu linistitul cuplu de profesori, Didier si Beatrice? Sa zicem ca fiecare a primit ceea ce a meritat, ca si consecinta a propriilor fapte. Dominata in mare parte de monologuri intense, povestea este un mare semn de intrebare adus la adresa iubirii eterne: este bine (sanatos) sa ne legam pe viata de cineva prin conventia “pana moartea ne va desparti” cu riscul de a ne distruge reciproc? Si, de asemenea, pune sub semnul intrebarii existenta iubirii eterne. Dar pareri sunt multe, sperante si mai multe! Luni de fiere ne ofera ragazul de a reflecta putin asupra unor lucruri la care nu ne-am fi gandit. Ne vorbeste despre criza la nivelul cuplului, despre ascensiunea si declinul iubirii. Ce vom intelege mai departe din toate astea depinde numai si numai de propriile perceptii. Să spui „cuplul modern este în criză” e aproape un pleonasm, pentru că tocmai criza este ceea ce-şi doreşte un cuplu în ziua de azi. Scopul unui cuplu nu mai este să reziste cât mai mult timp, bărbatul şi femeia vor să trăiască, să experimenteze cât mai mult, aşa că adesea ei preferă separarea, oricât de dureroasă ar fi aceasta, unei supravieţuiri monotone. Prin urmare, cuplul modern însuşi declanşează criza, pentru că nu mai doreşte, ca în cazul cuplului de ieri, să dăinuiască cât mai mult, orice s-ar întâmpla, la bine şi la rău. Cuplul de azi are nevoie de o anumită intensitate. Şi această nevoie duce uneori la dorinţa de a se separa atunci când intensitatea nu mai este mulţumitoare. Deci cuplul modern îşi iubeşte propria criză, lucru care îi explică fragilitatea. Pascal Bruckner, interviu în Elle, ediţia română