Umbra vântului

Ceea ce a făcut Carlos-Ruiz Zafon în această superbă carte, este (…) să scrie o poveste cu multe detalii, în care naturalul are accente de suprarealism fără a fi totuși denaturat, în care limbajul deși este încărcat de metafore și alte figuri de stil, oferă un rezultat superb ce bucură “papila narativă”. (...)

Personajele lui Zafon prind viață precum niște actori pe scenă, apărând mult mai pregnante în imaginație decât personajele altor cărți. Totul este atât de viu, de alert și de bogat vizual, încât ar fi foarte ușor să se facă, pe baza acestei cărți, un film, serial sau chiar joc video.

Găsiți o carte plină de emoții, dialoguri minunate, care te poate arunca dintr-o stare în alta, o carte pentru fiecare bibliotecă! (…) Zafon este un dependent al detaliilor, a folosit firul narativ cu un tact constant, încît cititorul nu-și poate lua ochii de la lectură.

Umbra vîntului este o carte despre carte. Despre istoria unei povestiri cu același titlu. Despre obsesia de autor și viață acestuia. Despre descoperiri și povești de iubire. (…) O poveste complexă, de iubire și de căutare, care nu se apropie de stilurile clasice, care se remarcă prin originalitate și greutate.

Umbra vântului este o combinaţie reuşitã de roman istoric pe fundal, cu prim plan de mister literar în care un personaj intrigant urmãreşte sã distrugã toate cãrţile unui scriitor care nu avusese cine ştie ce succes la public.

Personajul principal (şi naratorul unei bune pãrţi din roman) este un bãiat de 10 ani, Daniel, care descoperã în cimitirul cãrţilor (o bibliotecã-labirint, bineînţeles) romanul Umbra vântului (da, e acelaşi titlul romanului, mise en abime etc.) care îi oferã nu numai o lecturã incitantã dar şi apariţia în viaţa lui a unor personaje stranii care au legãturi încã neclare cu autorul respectivei cãrţi. Astfel, Daniel va trece din adolescenţã la maturitate paralel cu descoperirea misterului din jurul lui Julian Carax, autorul din roman al romanului Umbra vântului. In esenţã, este o carte despre frumuseţea vieţii şi motivele pentru care meritã (sau mai bine nu) sã mori.

Pornind de la motivul labirintului introdus o datã cu Cimitirul Cãrţilor Uitate, tot romanul se desfãșoarã cu aceeași structurã de îmbinare de posibilitãţi (cu mai multe piste false) privind rezolvarea misterului vieţii lui Julian Carax și descoperirea rolului pe care l-au jucat în viaţa acestuia personajele secundare care acum îi dau și lui Daniel viaţa peste cap. Pe lângã personajele care îl lumineazã treptat (cu momente accentuate de umbrã pe parcurs) pe Daniel cu privinţã la identitatea lui Carax, a inspectorului de poliţie psihopat, a frumoasei și singuraticei Nuria etc., apar și alte personaje secundare foarte savuroase (Zafon are un bun simţ al caricaturii) : o tânãrã oarbã -femme fatale, prima dezamãgire amoroasã a lui Daniel, un om al strãzii care se dovedește a fi un erudit (Fermin –preferatul meu), victimã a torturilor inspectorului psihopat, dar cu un simţ al ironiei perfect adaptat societãţii superficiale cãreia trebuie sã-i facã faţã, un ceasornicar travestit etc.

Primele 400 de pagini dau dependenţã. Modul în care apar diverse ipoteze despre trecutul și identitatea lui Julian Carax nu lasã cititorului nici o clipã de rãgaz. Abia terminat un episod de dezvãluiri, cã se și începe urmãrirea unei alte ipoteze la fel de neașteptate. Este o înlãnţuire de intrigi principale și secundare care te ţine cu sufletul la gurã.
Deși un maestru al suspansului, Zafon este un nepriceput în aducerea cititorului pe o pantã descendentã pe mãsurã ce diversele fire narative ipotetice capãtã contur în rezolvarea misterului. Soluţia vine în stil deus ex machina, trântitã în scrisoarea post-mortem a Nuriei, și spulberã tot farmecul celor 400 de pagini. E ca și cum te-ar trezi cineva dintr-un vis frumos turnându-ţi o galeatã de apã îngheţatã în cap. Soluţionarea misterului aduce o versiune neinteresantã și neconvingãtoare a întâmplãrilor (unele dintre ipotezele mele de la primele 400 de pagini sunt mult mai potrivite decât finalul dat de Zafon).

Ce mi-a plãcut :
“Paris is the only city in the world where starving to death is still considered an art.”
Fermin despre femei: “Nobody knows much about women, not even Freud, not even women themselves. But it’s like electricity: you don’t have to know how it works to get a shock.”
Fermin despre televizor: “Television, my dear Daniel, is the Antichrist, and I can assure you that after only three or four generations, people will no longer even know how to fart on their own. Humans will return to living in caves, to medieval savagery, and to the general state of imbecility that slugs overcame back in the Pleistocene era. Our world will not die as a result of the bomb, as the papers say –it will die of laughter, of banality, of making a joke of everything, and a lousy joke at that.”
Intr-un azil de bãtrâni: “You’re wasting your time, young man. Juanito only knows how to let off farts, and the others can only laugh and smell them. As you see, the social structure here isn’t very different from that of the outside world.”
“Sometimes we think people are like lottery tickets, that they’re there to make our most absurd dreams come true.”