Lumina ce se stinge

Romanul de debut al lui G. R.R. Martin împletește teme precum melancolia și onoarea într-nu roman științifico-fantastic cu o tentă poetică. Și se vede asta încă de la copertă, de la titlul care în original (engleză) este „The dying of the light”. De ce spun asta? Pentru că această „moarte a luminii” este o sintagmă apărută în poemul celebru lui Dylan Thomas regăsit într-o formă sau alta într-un număr mare de opere SF (chiar și recentul film Interstellar): Do not go gentle into that good night, Old age should burn and rave at close of day; Rage, rage against the dying of the light. Nu știu dacă există o traducere definitivă în limba română, cert e că eu am găsit vreo două și niciuna nu captează copleșitoarea melancolie a poemului original. Căutați-l, citiți-l, reveniți. De ce mă leg atât de mult de titlu? Pentru că el setează tonul povestirii și al așteptărilor noastre. Și face ca debutul lui G.R.R. Martin să fie unul îndrăzneț, chiar dacă nu își ține toate promisiunile până la sfârșitul romanului. Dirk t'Larien, un rătăcitor printre stele este chemat de o veche iubită, Gwen Delvano prin intermediul unei bijuterii-șoptitoare pe planeta Worlorn care rătăcește printre stele, fără să aibă un sistem solar propriu. Ajuns aici, Dirk găsește o lume pe moarte și pe Gwen „căsătorită” cu un personaj cel puțin ciudat dintr-o lume cu o tradiție și mai ciudată, care ia foarte în serios cele mai mici insulte la adresa onoarei sale. Prima jumătate a romanului este foarte înceată, fiind un fel de expozițiune prelungită, fascinantă prin aceea că imaginația este lăsată liberă iar lumea creată are o amploare grandioasă pe care, din păcate, nu o putem explora cum se cuvine. În afară de acest roman, în același univers mai sunt plasate câteva povestiri care se simt dislocate unele de altele, ca loc al desfășurării acțiunii. „Lumina ce se stinge” este un roman plin de simboluri încă de la prima pagină (după prolog), în care dăm ochii ochii cu luntrașul, pe care o să îl revedem de câteva ori pe parcursul cărții, fără să știm cine sau ce este, dacă e doar în imaginația lui Dirk sau dacă e o umbră care îl însoțește pe acesta de-a lungul vieții și până la final. Apropo de final, finalul cărții este deschis, ambiguu și ciclic, dar odată ajunși aici nu ne mai interesează ce se va întâmpla în continuare pentru că deja personajele au crescut, s-au transformat iar această lume pe moarte numită Worlorn și-a pus amprenta asupra destinului lor. Despre viața lui Dirk t'Larien înainte de a veni pe planeta Worlorn nu afăm prea mult. În schimb asistăm la două transformări. Pe de o parte, transformarea protagonistului din omul fără scop și fără coloană vertebrală într-un personaj care e dispus să dea orice pentru lucrul în care crede. Dirk ajunge la concluzia că „ omul ar trebui să aibă un cod. Un prieten, un teyn, o cauză - ceva mai presus de propria-i personă” (pg. 476). Pe de cealaltă parte, Jaantony Vikary decade dintr-un mândru kavalaar într-un om fără castă (familie) și fără onoare. La început, nu e greu să-l detești pe Dirk și să-l admiri pe Jaan, în ciuda culturii foarte ciudate din care cel din urmă face parte. Personal, mereu am ținut cu personajele care au o preferință extremă spre cinste și onoare, care fac ce consideră că e corect în ciuda tuturor obstacolelor, ajungând până acolo că încearcă să schimbe tradiții învechite, care nu mai sunt de folos nimănui. Jaan Vikary este un om care își folosește și rațiunea și inima. Iar Gwen este catalistul tuturor întâmplărilor, deși și ea este prinsă la mijloc în trădarea care se va dezvălui undeva după a doua jumătate a cărții. „Lumina ce se stinge” nu e o poveste de dragoste, ci mai degrabă o poveste a unei despărțiri pe fondul unor lupte violente apărute în urma încălcării tradițiilor sacre. În final, „Lumina ce se stinge” este un precursor al ideilor ce se vor regăsi în acel Magnus opus numit „Cântec de gheață și foc”, cu un accent asupra câtorva teme precum luntrașul, importanța unui nume și acel licăr al speranței apărut în cele mai teribile situații.