Singur în Berlin

Hans Fallada scrie simplu, chinul si tristetea scriitorului obligat sa se supuna unui sistem pe care nu-l intelege si bintuit de fantomele trecutului razbat adesea printre rindurile acestui roman, in speranta ca lucrurile nu sint asa cum le zugravesc nazistii. Fallada povesteste si povesteste ca un bunic care-si ia nepotii pe genunchi si le spune grozavii pe care ar vrea sa nu le mai spuna vreodata, insa trebuie sa o faca pentru a se asigura ca nu se vor mai intimpla vreodata. Impresia cu care am ramas a fost aceea ca Hans Fallada isi scrie, de fapt, testamentul pentru generatiile viitoare si, desi nu este un roman care sa te surprinda din punct de vedere stilistic, aceasta poveste, scrisa simplu dar patrunzator, a familiei Quangel / Hampel este strigatul de libertate al omului de rind.

Cea mai buna carte scrisa vreodata despre rezistenta germana in fata nazistilor, cum spunea Primo Levi, e imposibil sa nu cutremure cititorul. Este, de fapt, document istoric. Pentru scrierea acestui roman – una dintre primele carti antinaziste publicate de un autor german dupa razboi – Hans Fallada s-a inspirat din povestea cuplului Otto si Elise Hampel, membri ai rezistentei antinaziste, judecati de un judecator nazist notoriu si executati in inchisoarea Plotzensee. Intre marile merite ale cartii e acela ca aduce, astfel, in prim-plan aceasta rezistenta prea putin cunoscuta; faptul ca in Germania lui Hitler au existat totusi nenumarati oameni care s-au opus regimului si care au murit pentru asta. Personajele sint remarcabile, ba chiar cele odioase extrem de remarcabile. Frica instaurata in populatie de autoritati in acele vremuri razbate din fiecare pagina.

Un scriitor care si-a marcat cariera literara cu cateva romane apreciate, culminind cu acest Singur in Berlin, scris pe parcursul a numai 24 de zile ale anului 1946 si aparut postum, in 1947, la putin timp dupa moartea sa. [...] Romanul este scris simplu, dar patrunde profund in sufletul si conditia umana in vreme de razboi. Dramaticul fiecarui moment prezentat, galeria bogata si reprezentativa de personaje, mediile in care se petrece actiunea (de la cel casnic la cel industrial sau la cel militar), au condus de citeva ori si la realizarea unor filme pe baza acestui roman, dar niciuna dintre pelicule nu s-a ridicat la valoarea materialului scris de Fallada. Un material marturie sobra si zguduitoare a razboiului vazut din inima Berlinului si trait in onoare de acei oameni simpli, care au lasat o urma luminoasa pe cenusiul terifiant al anilor nazismului.

Prin destinul Evei si al initiativelor ei, Hans Fallada si-a exprimat totusi increderea in viitorul poporului german, in necesitatea privirii spre viitor. In ciuda atmosferei apasatoare pe care o desavirseste, in ciuda senzatiei de lipsa de speranta pe care actiunile Gestapoului o intregesc spre finalul romanului, acest destin al Evei Kluge dar si verticalitatea sotilor Quangel intaresc totusi mesajul luminos al romanului anume ca nu instrumentele rezistentei sint cele mai importante si nici numarul celor care protesteaza (unul sau zece mii), cit sentimentul necesitatii luptei, sentimentul de revolta morala si de incredere intr-o justitie adevarata – iata combustibilul care da autenticitate si durabilitate protestatarului. Cumva, cam asta incearca sa transmita volumul lui Fallada inspirat dintr-un caz real: probabil ca Berlinul nu a avut suficienti luptatori, suficiente si eficiente mijloace de protest fata de nazism, dar totusi au existat oameni care, minati de un asemenea sentiment launtric, au cautat sa se delimiteze, cu pretul confortului si al vietii, de ceea ce au considerat ca este nedrept.