Farâme de viață

Psihologia si artele abunda de jocuri proiective, prin care imaginatia este fortata sa refaca mersul vietii, daca destinul ar fi luat-o pe alta usa. Cind, insa, le joci spontan, creativitatea lasa, de obicei, loc frustrarilor. E ceea ce li se intimpla personajelor din Farime de viata, cartea Zeruyei Shalev, tradusa din ebraica de Ioana Petridean. [Toate persoanjele] sufera de un morb familial, care le face sa aleaga tot timpul altceva decit li se potriveste. Sint nelalocul lor oriunde i-ai pune (…) insa un ceas astral pare ca bate pentru toti, facindu-i sa vada miracolul din detalii. Si sa traiasca mai intens, reparind, in foarte scurt timp, ceea ce au stricat toata viata. Si totusi, se poate, asta spune, pina la capat, povestea scrisa de Zeruya Shalev. Cum ar fi dac-ar fi este o intrebare la care, citeodata, exista raspuns.

Zeruya Shalev inseamna doua lucruri clare: o tema neabatut domestica (din zona conflictelor ce mocnesc in viata de familie) si o scriitura invariabil hipnotizanta (viscoasa, serpuitoare, narcotica, mustind de tristeti senzuale, si nesfirsit de intelegatoare cu convulsiile bietului suflet omenesc). In primele trei romane ce i-au fost traduse la noi, calul de bataie era expirarea relatiilor de cuplu. Acum, in Farime de viata, e vorba mai ales despre relatiile dintre parinti si copii – adica despre fisuri, rupturi, viclenii, instrainari, insingurari, remuscari, neputinte, nepriceperi, resentimente, dragoste, ura, comploturi urzite in numele iubirii si sacrificiului.

Drama centrala din Farime de viata are loc intre parinti si copii pe toata durata vietii lor. Este o drama in desfasurare, ale carei surse se pierd in timp, la generatiile anterioare. Chemda Horowitz, nascuta in kibbutz din parinti fanatici, temerari, nu poate functiona ca mama. Dina, fiica ei, simte ca la 45 de ani singura justificare a existentei sale ar fi adoptia unui copil. Excesele si lipsurile pe care le suferim in copilarie dicteaza ce fel de parinti sintem. Dar cartea nu e doar despre determinismul parental, ci si despre posibilitatile de corectare, chiar si la batrinete. In acest roman, ca si in celelalte, sint multe parti din mine, mai ales pentru ca incerc sa ma identific cu fiecare personaj si sa experimentez emotional toate starile prin care trece. La aceasta carte mi-a fost mai greu, pentru ca am scris pentru prima oara la persoana a treia, din trei puncte diferite de vedere, reprezentind trei constiinte – a unei femei de 80 de ani, a uneia de 45 si a unui barbat de 40 de ani. Dar pentru ca ei fac parte din aceeasi familie, am simtit ca pot sa merg in profunzime si sa experimentez.

Cred ca literatura are un efect extraordinar asupra psihicului uman. Poate consola, poate soca, poate provoca schimbari interioare. Fara indoiala, tabuurile sint subiecte foarte importante, ca si legitimarea lucrurilor ambivalente sau dure pe care le simt oamenii. In cartile mele, incerc sa nu infrumusetez, ci sa oglindesc lumea emotiilor in toata complexitatea ei. Ma bucur intotdeauna sa aflu ca pe oameni i-au ajutat cartile mele si ca citirea lor a avut chiar o dimensiune terapeutica pentru ei. Pina la urma, aceasta este cea mai optimista carte a mea, aproape prea optimista pentru gustul meu. Cei doi frati, Dina si Avner, incearca sa-si schimbe restul vietii, in umbra apropiatei morti a mamei lor. Mi se pare ca fiecare dintre ei trece printr-o schimbare importanta, care le da speranta pentru restul vietii.

Limba cartilor Zeruyei Shalev nu e doar ebraica moderna, vorbita azi in Israel, ci in egala masura limba Bibliei, a Zoharului, limba misticii ebraice spaniole din secolul al XII-lea, o limba a „iudaismului fara evrei”, asa cum, pe alocuri, e o limba europeana foarte actuala, cea a unei nostalgii fara obiect („Europa zapezii si cireselor” pe care o evoca un personaj din Farime de viata) si fara vindecare. E limba unui trib vechi si limbajul unei familii noi, acel construct personal pe care orice scriitor il cauta si pe care putini il gasesc, alcatuit din straturi succesive de generatii si mosteniri livresti, dar mai ales din actualizarea lui in fiecare fraza. De aici poate si obsesia aceasta „tolstoiana” (daca mi se permite) a familiei: a familiei mari (cea in care te recunosti doar cind esti pus in situatia de a-ti preciza identitatea) si a familiei mici, restrinse, iubitoare pina la sufocare si anihilare.