Personajul caragialian. O noua perspectiva

Descriere

Ceea ce ne uimeşte, înainte de toate, este că, de-a lungul timpului, s-a perpetuat o eroare gravă, aceea de a tenta interpre­tarea operei din direcţia omului, şi de a deduce firea omului ju­decând după opera creată de acesta. Este, desigur, o dovadă de ma­re erudiţie să poţi spune cu exactitate, din memorie, unde se afla scriitoul X la o anume vârstă, care îi erau ticurile şi tabieturi­le, care slăbiciunile ş.a.m.d., după cum trece drept de bon ton să spui anecdote cu scriitori. Aceste aspecte, majoritatea cu gustul picant al anecdotei, mai mult sau mai puţin reale, mai mult sau mai puţin veridice despre biografia creatorului au făcut şi vor face încă multă vreme deliciul profesorilor de literatura romană, ca şi al celor care doresc să epateze un auditoriu real sau... imaginar.

Fără îndoială, existenţa atâtor opinii diverse şi contradictorii are însă o anume însemnătate, deloc de neglijat, în sensul că însăşi concepţia estetică caragialeană, aşa cum se conturează ea din scrisori, note fugare sau de sub masca textului literar, tre­buie ea însăşi cercetată cu circumspecţie. Nu de puţine ori, tem­peramentul scriitorului a fost confundat cu crezul său artistic. G. Călinescu, de pildă, care îi recunoaşte sarcasmul şi capacitatea de mistificare[1], pune "gestul crunt «de frică»" [2] - pe care îl considera "tipic" în literatura lui Caragiale - pe seama faptului că scriitorul însuşi "era un fricos care se lamenta de spaima holerei"[3]. Când, în acelaşi loc, afirma despre Caragi­ale că "este un sentimental irascibil, atâta tot, trecând fără nuanţă de la gingăşie la brutalitate..."[4], este greu de dis­tins dacă criticul se referă la om, sau la scriitor.

[1] G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până prezent, ed. cit., p. 488; idem, p. 492;

[2] ibidem;

[3] ibidem;

[4] Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale, ed. cit., p. 18;