N. Steinhardt în evocari

Textele care alcatuiesc volumul „au fost scrise dupa sfirsitul crestinesc, la 30 martie 1989, al lui N. Steinhardt, monahul Nicolae de la Rohia”. Majoritatea autorilor inclusi in antologie l-au cunoscut, in diverse imprejurari si etape ale vietii, pe N. Steinhardt, cu exceptia Mitropolitului Nicolae Corneanu si a lui Cornel Ungureanu.

Din toate evocarile, comentariile critice asupra operei, notele de jurnal, amintirile se intregeste o personalitate care a impus prin prestanta intelectuala, prin gesturi exemplare facute in conditii neobisnuite, prin consecventa unui drum liber ales, prin pasiunea cu care a scris.

Bartolomeu Anania subliniaza dimensiunea culturii in structura personalitatii lui N. Steinhardt, dar largeste comentariul pe un palier si mai inalt, acela al redresarii morale prin cultua si religie. „Parintele Nicolae Steinhardt era omul de profunda cultura. (...) Dupa seceta spirituala prin care poporul nostru a trebui sa treaca de-a lungul a celor 45 de ani de dominatie comunista atee, acest popor nu se poate redresa moral decit prin doua puteri: religia si cultura. Dar nu separate, ci ingemanate. Prin cultura religia sa se deschida spre universalitate, parasindu-si constiinta de plutire si limitele unei functiuni strict liturgice iar pe de alta parte, prin religie, cultura sa-si recapete dimensiunile autentice, in sensul ei ultim”.

Exista o redundanta semnificativa a rememorarilor, unele episoade fiind evocate de mai multi martori, cu similitudini mergind pina la detalii descriptive: Steinhardt in inchisoare, Steinhardt in viata literara sau la Rohia (unde arhimandritul Chira ii ingaduie nu doar sa scrie despre literatura, ci „sa scrie cit mai mult si cit mai bine”), Steinhardt ascultind cu lacrimi in ochi muzica „paradisiaca” a lui Mozart ori tragind clopotele manastirii...

(...) Numeroase sint insa si ipostazele insolite ale personalitatii lui Steinhardt, prinse in relatari subtile sau „naive”. Nu lipsesc incadrari critice si consideratii eseistice percutante, alaturi de rememorarile unor atitudini antitotalitare ale monahului-scriitor si ale problemelor sale cu „organele de ordine”.

Steinhardt a facut puscarie pentru ca nu s-a dezis de prietenul sau Noica. Iubirea de Celalalt a fost, inainte de convertire, deasupra iubirii de Sine. (Prin acest „botez de foc” el si-a „cistigat” botezul de facto). Existenta lui Steinhardt si acest mod al „pendularii” lui intre lumi confirma posibilitatea dialogului cu celalalt, din interiorul singuratatii, ca pe un mod al salvarii. In interiorul culturii, pastrind trairea.

Acest volum, adunind piese atit de diferite, provoaca la o reconsiderare a operei si biografiei lui Steinhardt.