Pnin

Atentie, nabokovieni – citi om mai fi –, a aparut o noua editie a lui Pnin, romanul in care omul a descoperit „junghiul tandretii”.

Un profesor universitar rus emigrant a ajuns in America. Nu se prea descurca cu engleza si chiar daca la prima vedere pare a se fi acomodat in noua lui tara, trece prin nenumarate incurcaturi, cele mai multe ridicole. Timotei Pnin se straduieste sa faca fata onorabil imprejurarilor, chiar daca incurca trenurile si atunci cind are de tinut vreo conferinta descopera in ultimul moment ca a luat textul alteia.

Barbatii din fictiunile lui Vladimir Nabokov au adesea trasaturi antipatice ori de-a dreptul respingatoare. Dar Timofei Pnin nu se numara printre ei. Imigrantul rus pierdut pe coridoarele Colegiului Waindell se exprima acidulat in engleza si cauta compulsiv camere de inchiriat, sperind ca va gasi un loc unde lectura si somnul, si asa zgircit, nu-i vor fi tulburate. Pnin nu se pricepe la politica. In schimb, are o umbra indaratul inimii. Culoarea ei constituie surpriza acestei povesti, poate cel mai tandru basm scris de Nabokov, tradus admirabil de Mona Antohi. Intreaga mitologie nabokoviana functioneaza aici asemenea vechilor ceasornice diamantine Cartier: percepi miscarea limbilor, nu si mecanismul, intrucit te coplesesc simetriile, buchetul detaliilor, cromatica fantastica, ciclonul istoric si pastisele.

Romanul ne introduce in lumea lui Nabokov. In lumea memoriei lui. Daca cartile lui ar fi oameni, atunci citind o carte si fiind cartea un om, cel care citeste se intilneste cu o serie de personaje, cu nume diferite, care au trairi, amintiri si destine comune (…) Nabokov isi intreaba cititorul adesea, il aduce in lumea gindurilor lui, cu o franchete atit de calda: „Oare suferinta nu este – stai si te intrebi – singurul lucru din lume pe care-l poseda cu adevarat oamenii?”. Dar intrebarile lui, ca si parerile lui, ma fac sa cred cu convingere ca el nu a renuntat niciodata resemnat la nostalgia trecutului. Ma convinge mereu ca identitatea este memorie.

Citind romanul, simti imediat ca intri in lumea lui Nabokov, in lumea memoriei lui. Este o lume in care exilatii, atit de diferiti, dar si de asemanatori, traiesc prapastia mare intre generatii. Parintii seamana intre ei si copiii seamana, ca si cind ar exista o simetrie. Placerea lecturii, lingvistica, este ca suptul zaharicalelor, o incintare lenta, delicata. Cine ar spune ca „batausii au cravate tipatoare”, ca „ridurile mici sint feline” sau ca ideile si gindurile aluneca in „uitarea de catifea”, daca nu Nabokov?