Cred ca te iubesc

Cu mare regret trebuie sa recunosc ca, cel putin de data aceasta, nu prea cred ca te iubesc... In ciuda copertilor colorate si a faptului ca intalnirile precedente cu cartile lui Allison Pearson au fost promitatoare, povestea de dragoste din "Cred ca te iubesc" nu a reusit sa ma prinda. De fapt, cum ar fi putut sa ma convinga o carte cu un titlu asa de indecis? Cred ca te iubesc/ I Think I Love You este, dupa cum am aflat, numele uneia dintre cele mai cunoscute melodii ale lui David Cassidy, un mare star al anilor '70 si, prin urmare, idolul a milioane de pustoaice. Pana sa citesc aceasta carte, recunosc sincer, nu auzisem de el. Problema este ca nici dupa ce am citit cartea nu am devenit foarte curioasa in privinta lui, amintindu-mi sa il caut pe Google, intamplator, la ceva timp dupa ce am terminat lectura si uitand de el in secunda doi. Faptul ca David Cassidy nu este un simplu personaj, o scorneala a autoarei, ci ca exista cu adevarat, nu face lectura mai interesanta. Ceea ce e chiar curios, avand in vedere ca si eu, la vremea mea, am trecut prin perioada de fan infocat, cu peretii acoperiti de afise si scenarii inchipuite (spre deosebire de Petra Williams, preferintele mele au fost foarte schimbatoare, nu am fost niciodata constanta in adorarea mea). Petra este, dupa cum probabil v-ati dat seama, personajul principal al cartii, eroina menita sa ne aduca aminte cum era dragostea la paisprezece ani. Nu va speriati, nu avem de-a face cu o carte (doar) despre adolescenta! Povestea este structurata in doua parti, desfasurandu-se in doua epoci distincte: incepe in 1974 si se termina in 1998, cand pustoaica indragostita de starul pop David Cassidy devine o femeie de 38 de ani, mama a unei fiice adolescente. Trecutul ii bate insa la usa, sub forma unui premiu castigat cu 25 de ani in urma si inca nerevendicat. Iar acest premiu are legatura cu, ati ghicit, David Cassidy. Previzibila si, pe alocuri, chiar plictisitoare, cartea lui Allison Pearson nu a reusit, in ceea ce ma priveste, sa isi atinga scopul. Nu mi-a trezit acea nostalgie a primei iubiri si nici nu mi-a insuflat sperante intr-o iubire viitoare. Daca ar fi sa o recomand cuiva, nu as recomanda-o neaparat devoratorilor de chick lit, ci - mai degraba - celor care au fost vreodata in postura de fani inflacarati. Partea mea preferata este interviul din final, realizat de autoare in 2004 pentru Daily Telegraph Saturday, din care aflam, printre altele, ca maroul nu este si nici nu a fost vreodata culoarea preferata a lui David Cassidy. Interviul da, chiar vi-l recomand!